Amintiri de voluntar – Peninsula – episodul II


Și ce dacă zilele astea sunt cele mai agitate din ultimele luni? Și acum un an au ieșit tinerii la ”proteste”, un fel de scuză pentru a socializa și a-și manifesta sentimentele într-un spațiu protectiv, grupul.

O schimbare utilă societății/comunității nu va avea loc într-o zi, din cauza unor proteste sau a demisiei premierului (care, să fim serioși, a tărăgănat treaba mai mult de un an pentru că și-a permis).

Așa că voi continua pe drumul pe care mi l-am ales, anume schimbarea în fiecare gest, schimbarea obiceiurilor, conștientizarea influenței fiecărui gest personal asupra celorlalți, pe scurt, cultura empatiei.

Dar asta nu mă oprește să continuu povestea. Empatia (și lipsa ei) se manifestă în fiecare experiență, fiecare interacțiune interumană, în special în momente tensionate legate de un conflict sau, în cazul de față, un festival.

Ne-am întâlnit cu ”the boss” (da, nu mai știu cum îl cheamă, dar ce dacă, tot nu-l găsesc în nici un articol de ziar, așa că nu cred că are vreo relevanță) într-unul dintre localurile mele preferate din centrul orașului, l’Atelier.

Am băut o limonadă și l-am ascultat povestind nimic, în principal. Intenționa să ne spună câte lucruri super faine a făcut la celelalte ediții și de ce a mutat festivalul la Cluj și cât de bine o să fie.

Nu prea mi-a păsat, tot ce țin minte din acea întâlnire este limonada, sticlele verzi de bere, scaunele incomode din carton și telefonul antic pe care îl folosea să primească apeluri de la diverși.

Ne-a dat numărul lui și ne-a spus că ne va contacta înainte de festival să punem la punct detaliile. Mai erau câteva zile.

Știam deja că va trebui să mă ocup de artiști, de bunăstarea lor, să-i preiau de la aeroport cu șoferii angajați special și să-i conduc la hotel, să mă asigur că totul merge strună.

Altceva n-am aflat nici până la finalul festivalului…

Nu mi-am bătut capul să caut cu ce se ocupă un voluntar din departamentul Guest, mă gândeam că nu-i mare lucru, mai ales având în vedere că am văzut liceeni descurcându-se la TIFF fără probleme (ah, TIFF, o altă lungă poveste…).

Nici acum nu cred că ți-ar trebui mari cunoștințe pentru a te descurca, până la urmă partea cea mai importantă e facilitarea comunicării între oaspeți și toate persoanele cu care trebuie să interacționeze pe traseu. E important și să fii punctual, dar asta am aflat abia prin a treia zi.

De joi seara cam trebuia să înceapă distracția, așa că echipa mea (formată din trei persoane) a fost chemată ”pe front” de dimineață, să primim instrucțiuni și documente și să ne împărțim responsabilitățile.

Locuiam în celălalt capăt al orașului, în căminele din Mărăști. Habar n-aveam cum arată valea Gârbăului, nu știam cum să ajung acolo, așa că m-am suit într-un 6, am coborât la capăt de linie și m-am blocat.

Aparent trebuiau să circule niște autobuze speciale până în vale, la intrarea pe spațiul festivalului. Era cam devreme, nu se găsea nici țipenie de autobuz special pe acolo, doar plictisitele autobuze care așteptau să plece pe traseu.

Veselă, că era o zi minunată de vară, mi-am zis că sigur nu-i așa departe și am pornit pe jos. Îmi place să merg pe jos, mai ales când mă grăbesc să ajung la timp în locuri.

Și-am mers. Asfalt, câteva mașini, în rest liniște. Către dreapta se deschidea o vale largă, împădurită, cu vedere în spatele Polusului, asta o fi valea Gârbăului, nu?

Și-am mers. Pustiu, nici un om, pe cine să întreb dacă mergeam bine. După vreo 20 de minute am dat de un restaurant și o bifurcație. Ce să știu eu ce-i pe acolo. Pe hartă nu era prea clar unde merg, așa că am luat-o la dreapta, vedeam ceva omuleți în depărtare.

Erau toți cocoțați în plopi și atârnau niște bannere. Mi-am zis că merg bine, nu era prea clar că despre Peninsula-i vorba pe bannere.

Într-un final, trecând prin pustiu, pe un drum de țară, am ajuns la ceva ce părea destinația. O mini fortăreață din beton crăpat, toată acoperită de grafitti, pe jumătate o ruină, pe deal, deasupra unui poligon.

Festivalul se desfășoară pe un poligon militar?? N-am fost așa șocată, era frumoasă lunca largă, cu iarbă verde, înaltă, pe lângă pârâu.

Mai șocată am fost de cele opt ore cât am așteptat în ”sediu”, printre oameni ocupați care se holbau în monitoare, să primim niște instrucțiuni, ceva informații, un badge, o brățară de acces la festival, să ne bage cineva în seamă.

Am pierdut o zi din viață așteptând nimic, căci până la urmă am plecat de acolo cu un badge, un tricou din care mi-aș putea face cearceaf și o listă de artiști despre care nu știam nimic, dar le aveam măcar orarul.

Nu toți artiștii invitați (și care s-au și prezentat) aveau nevoie de ”baby-sitter”, cum ne alintau colegii din alte departamente, așa că ni i-am împărțit pe cei care aveau nevoie, să fim siguri că n-avem de mers după un artist în timp ce celălalt e pe drum/scenă. Sau cel puțin ne-am imaginat că facem asta…

Va urma,

Andi

Lasă un răspuns: