Amintiri de voluntar – Peninsula – episodul I


N-am scris niciodată despre experiențele mele ca voluntar la festivaluri. Sincer, nici nu știu de ce. Poate nu mi-a trecut prin gând să o fac vreodată, dar nici nu-ți dai seama cât de multă experiență de viață am acumulat în acele câteva zeci de ore la fiecare festival.

Facebook mi-a amintit că nu mi-am actualizat profilul de ceva vreme, de parcă i-ar păsa de starea mea de bine cu privire la super profilul meu dedicat părții celei mai importante din mine, ego-ul meu.

Stai așa, cine a zis că ego-ul meu e cea mai importantă parte din mine? Facebook nu e cineva, este doar o unealtă. Revenind.

Cu această ocazie, am aruncat o privire peste detaliile profilului. Nimic de actualizat și îmbunătățit. Tot doctorandă sunt, tot dețin super proiectul meu de suflet, grădina cu fluturi, dar stai puțin. Ce-i asta, check-ins? Eu nu-mi dau niciodată check-in, mi se pare stupid, deși aparent acum se consideră check-in și când atașez un loc unei poze cu gândaci sau frunze de urzică.

În fine, îmi spun, trecând prin toate șaizeci de locuri în care cică zice facebook că mi-am dat check-in. Majoritatea sunt de la evenimente sau din locuri în care am făcut poze cu natura pentru că-mi place să fac poze în natură și să pun pe facebook în loc de poze cu fața mea. Ioi și ce bine, că nu vrei să vezi cum arăt acum când scriu rândurile astea, după o zi de holbat în monitoare.

Și dau peste o poză de la Peninsula. Și una de la Electric Castle (prima ediție, ce știi tu, era tânăr festivalul pe când l-am onorat cu prezența). Și mă lovește în plin un val de amintiri. Val după val, că vara aia a fost plină de sentimente și amintiri.

În vara aceea m-am hotărât că sunt mult prea valoroasă să mai fac pe sclavul la evenimente, după aproape opt ani de organizat la festivaluri și observat cum n-ar trebui să se ocupe cineva de logistică/oameni/finanțe, în fine.

Și mi-am dat seama că nu ți-am povestit niciodată cum a fost de fapt ca voluntar la Peninsula. Că eu nu mai fusesem niciodată în postura aceea și că nici măcar organizatorului (care-mi era un fel de ”șef” direct) nu i-am spus cum a fost de fapt să îi fiu voluntar (cu responsabilități uriașe, să nu uităm), să poată corecta situația pentru anul viitor.

Atât că anul viitor (anul trecut, mai exact), festivalul a intrat în ”underground”. Mai pe șleau, cineva l-a îngropat bine, acum așteptăm niște suc de zombie, poate îl pune cineva pe picioare în deceniul următor.

Culmea e că n-am fost niciodată fan Peninsula. Colegii mei de generală/liceu mergeu, că era aproape (relativ, Târgu Mureș e la fel de aproape de Sfântu Gheorghe ca de Cluj-Napoca, vai ce-mi plac numele astea compuse de orașe din Transilvania). Și-apoi se lăudau că ioi ce fain a fost la peninsula, că au făcut baie în ștrand ziua când erau mahmuri și după aceea se îmbătau ascultând cele mai tari trupe și clătite și soare și romanțe de copii.

Copii, o zic din nou. Vezi totul mai roz cumva când ești copil. Chiar și când ești un copil beat. Hai, nu te scandaliza, că știm cu toții că am fost copii până la 20+ și a fi beat era sport național pe vremea aia (nu pentru mine, evident, n-am găsit niciodată plăcere în a nu mai avea acces la simțuri).

Dar să începem cu începutul. Știu, începutul era atunci, prin clasa a opta când auzeam povești cu Peninsula și mă întrebam dacă voi ajunge vreodată pe acolo. Am ajuns într-o zi la acel ștrand, e chiar simpatic, probabil mai simpatic decât când era plin de copii pasionați de alcool și muzică venind de la câteva scene amplasate într-un spațiu atât de mic.

Începutul de acum doi ani a fost în momentul în care un prieten m-a sunat să mă întrebe ce fac în zilele următoare și dacă nu vreau să fiu voluntară la festival, că e nevoie de oameni. Eu, bucuroasă ca întotdeauna să ajut, am acceptat. Ce să fac, era vară, s-a terminat școala, căminul încă nu mă dăduse afară, toate bune.

După care am aflat că singurul motiv pentru care mă chemase era pentru că (de fapt sunt mai multe motive) știam maghiară (ahem, o rupeam în maghiară) și că eram în orașul pustiu (așa se golește Clujul vara) și că păream de încredere (adică nu-s fan alcool, leit-motivul ăsta va reveni de câteva ori în povestea asta, dar nu prea des). Așa că, fără prea mare tam-tam, mi-au dat cea mai mare responsabilitate pe care am avut-o vreodată la un festival, având în vedere cât de bine mă cunoșteau persoanele care mi-au dat acea responsabilitate, adică deloc.

Dar despre această mega responsabilitate, în episodul următor, că-s ruptă de oboseală și mâine (azi, de fapt) am de prezentat un raport care nu e gata cu o prezentare care nu e gata. Super activitate de noapte în loc de somn, așa-i?

Cu îmbrățișări,

Andi

Lasă un răspuns: