Andrea Bede

E iar duminică. Am fost invitată la un concert de muzică ţigănească de-a egiptenilor. Zilele astea în Wroclaw e un festival de muzică şi dans popular din afara Europei, cu tot felul de oameni, printre care scria pe site că şi un şaman de nu-ştiu-unde. Şamanul n-a mai venit, probleme personale. Evident că am zis ‘Of course I’ll be there!’, după ce am intrat pe site-ul evenimentului, am văzut programul şi preţul biletelor, mi-am numărat oftând banii din portofel şi-am fost anunţată că biletul la concertul ăsta e un fel de cadou de ‘bun-venit în Polonia’.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme la locul de întâlnire, în primul rând pentru că am vrut să fiu sigură că ajung la timp şi apoi ca să am timp să-mi reconfigurez traseul în cazul în care aş fi nimerit într-un cu totul alt loc decât trebuia. Totuşi, am ajuns bine şi unde trebuie şi m-am refugiat sub un salcâm, pe o moviliţă de pământ cu nişte ierburi uscate pe ea.

Pe drum am trecut peste podul care se vede de pe podul peste care trec de obicei când merg cu tramvaiul spre centru. E aşa mare şi… albastru. Oamenii se îndreaptă încetul cu încetul spre clădirea în care va avea loc concertul. Nici nu ştiu ce fel de sală de spectacole încape acolo, dar voi vedea în curand. De fapt, nici nu ştiu la exact ce oră începe concertul. N-am mai apucat să intru pe net să verific şi pe afiş nu scrie.

Apropos de net, am vorbit cu tanti de la biroul care se ocupă cu toate chestiile în cămin, inclusiv netul, iar ea mi-a spus că băieţii care se ocupau de net în cămin au pierdut lista pe care era numele meu şi alte chestii neinteresante şi că s-au mutat între timp şi că de-aia n-am avut net şi că se va ocupa ea de “problemă”. Asta a fost vineri. Deci sper ca până în august să apuc să primesc net în cămin. Dacă nu, asta-i, mă descurc. Să zicem…

Cred că mă voi întoarce la cămin cu un bus de noapte, dar asta după ce găsesc un automat de bilete şi un bus care chiar merge încolo. Şi ceva de mâncat. Chiar nu ştiu se-i cu mine şi cu orele astea aiurea de masă.

Ewelina a zis că mâine avem de lucru. Abia aştept. Nu de alta, dar măcar să nu zac precum o clătită pe care n-o vrea nimeni că toata lumea e sătulă. Ştiu c-aş putea să fac un milion de lucruri, printre care să învăţ la spaniolă, dar trebuie niste voinţă şi dorinţă pentru asta. Şi mie mi-e lene să mă apuc de lucruri vechi. De fapt inventez scuze, dar mă voi apuca la un moment dat şi de astea.

E şi jumate. Acum să văd cine, cum şi când şi mai ales cu ce vine. Apropos de spaniolă, sunt ceva studenţi spanioli în cămin. Poate o să reuşesc să-mi fac curaj să cobor şi eu în faţa căminului, acolo unde se râde şi se bea bere şi să vorbesc cu nişte oameni. Poate aşa exersez puţin şi-mi pun la punct gramatica. Sau doar o să fiu o găină şi n-o să fac asta pentru că mi-e prea bine în starea actuală.

Clădirea asta care îmi aduce aminte de facultate emană căldură. Muuultă căldură. A avut toată ziua să se încarce cu energie solară şi acum o cedează încetul cu încetul. Nu ştiu ce să mai scriu. Mă opresc aici şi studiez oamenii şi felul în care interacţionează.

După eveniment: A fost chiar foarte fain concertul. Păcat că eram într-o sală de teatru şi nu aveam cum să dansez între scaune, c-aş fi făcut-o. Tanti care cânta chiar a luat la dans două tipe din primul rând de lângă culoarul central şi ele s-au cam dat în spectacol. Un spectacol cam grotesc, părerea mea.

Ţiganii din Egipt sunt aşa de şterşi în comparaţie cu ţiganii europeni. Adică au muzică faină şi instrumente faine şi cântă fain la ele, dar au o ţinută sobră, probabil tipic egipteană, formată dintr-un fel de ce s-ar putea numi pijamale sau cămăşi de noapte, cu câte un fular atârnând de după gât sau nişte pietricele colorate/paiete strălucitoare pe piept. La asta nu m-am aşteptat. Şi nu m-am aşteptat nici ca organizatorii să cheme nişte ţigani să cânte într-o sală de teatru, unde toţi oamenii sunt imobilizaţi în fotolii. E pur şi simplu ilogic. Dar au făcut-o şi eu am ignorat partea asta, aşa că am dansat în fotoliul meu şi m-am bucurat de muzică.

Diseară este seară de tango argentinian, tot în cadrul festivalului. Abia aştept. De data asta chiar nu ştiu cu ce mă întorc la cămin. Aseară am venit cu un tramvai, că circulă până seara târziu, dar Ewelina a zis că este un tramvai special, aşa că o să vedem.

E vineri. Ştiu, n-am mai scris, dar asta doar pentru că nu am mai avut nimic suficient de interesant de zis (cel puţin pentru mine). Luni am spart ouă, marţi şi miercuri mi-am făcut de cap… ieri iarăşi şi azi nu am nimic de făcut pentru că lumea e ocupată şi are de lucru. De fapt, marţi am făcut o tură faină prin oraş, am descoperit o altă bucată din centru şi nişte monumente pe care le văzusem în ghidul turistic pe care mi l-a dat Tina acum câteva zile. De fapte un fel de revistă cu câteva detalii despre viaţa în Polonia şi oraşul ăsta în special, dar mai multe descopăr de una singură, în plimbare.

Azi e ziua de naştere a Tinei şi părinţii ei au venit ieri şi stau într-un camping şi vor să facă un picnic azi şi m-au chemat şi pe mine şi eu am zis că nu mă prea încântă grătarele, dar că vin. Presupun că o să fie fain. M-am gândit să duc nişte ciuperci. Ultima oară când am prăjit ciuperci pe grătar, de 1 mai, la Râpa Roşie, au fost destul de faine. Au un câine mare şi maro şi dresat. Foarte fain. Asta îmi aminteşte de practică, de prima seară, înainte să coborâm din autocar, când au venit părinţii unei colege şi i-au adus şi câinele… şi ea a avut voie să coboare şi toţi restul am rămas închişi înăuntru, privind.

Ieri am fost deşteaptă şi mi-am propus să iau un aparat de alungat ţânţarii. Ce bine că am luat doar rezerva, fără aparat… Nici măcar nu ştiam ce e în cutie. Evident că în timpul nopţii m-au pişcat din nou animalele. Le plac mult încheieturile…

E duminică. Nu ştiu de când n-am mai scris. Încă nu am net. Zilele trecute mi-a fost lene să mai scriu. Poate că nici nu era nimic interesant de zis. Vineri am citit despre ouă şi Ewelina a pus trei zemuri să se exapore în nişte distilatoare. Mâine va fi distracţia cea mare. Spargem ouăle…

Ieri am făcut o plimbare până în capătul de est al oraşului, la nord de Odra, prin luncă. Dacă n-ar fi fost milioanele de ţânţari (care m-au şi pişcat), ar fi fost o zi minunată. Din păcate, m-au atacat din toate părţile. Doar pe malul apei, în nisipul fin depus de curând de viituri mă lăsau în pace. Era prea mult soare acolo şi nici o iarbă pe care să se odihnească după ce-mi sugeau cu patos toată vlaga din vene. Picioarele mele arată acum ca două buzdugane, dar o să-mi treacă. Am suportat eroic până acum, voi mai suporta încă trei zile. Cam atât îi ia unei pişcături de ţânţar să treacă. Aş putea să fac un studiu. Să mă duc în luncă o dată pe săptămână (oricum cam am de gând să fac asta) şi apoi să număr zilele până îmi trec bubele. Iei. Voluntari?

Am găsit pe drum un cireş. Avea cireşe galbene, parţial coapte. Ce-i ciudat la genul ăsta de cireşe e că şi dacă nu-s coapte şi abia încep să se coacă, nu-s acre, ca cele din magazine/pieţe. Şi chiar au gust. Şi erau pe drum, deci n-am luat din grădina nimănui, practic.

Oamenii din Wroclaw nu ies la iarbă verde, aşa cum obişnuiesc românii. Colegii de cămin fac grătare în faţa căminului, dar la ei se înţelege că nu-s toţi polonezi. Dar în parcul cel mare care mărgineşte lunca râului n-am văzut oameni chiar aproape deloc. Erau la un moment dat trei care jucau volei şi în rest… pustiu. Adică, totuşi, era sâmbătă, vreme caldă, soare, ceva norişori, vânt blând numai cât să nu-ţi fie prea cald… Erau câţiva oameni în nisip şi iarbă pe malul râului, dar nu i-am deranjat. Şi erau şi câţiva pescari. Nu ştiu cui îi place să dea foc la buruieni, dar erau şi de-ăştia.

În capătul oraşului este o insulă în râu, una destul de mare. Practic râul se desparte în două, după care se uneşte pe undeva. Am ajuns până la insulă. E  un pod mare care uneşte un mal cu insula şi pe ea este o pădure şi o păşune şi în pădure este un parc de „sport extrem”, cu chestii puse prin copaci, să ajungi de la un copac la altul ţinându-te de nişte cabluri de oţel. Exact ca parcul din Ungaria, în care m-am căţărat pe toate traseele care nici nu erau aşa multe. Biletul aici este ciudat, pentru că nu scrie nicăieri în ce constă, de fapt. Nici nu m-am apucat să întreb pe acolo dacă îţi dau ei echipamentul, anume harnaşamentul şi cârligele, dacă ar trebui să poarte căşti şi dacă e într-un anumit timp sau poţi să te plimbi pe acolo cum ai tu chef sau e un traseu anume sau… O să cau pe net (când o să am net şi o să-mi amintesc), poate au site.

Am dat prin iarbă de nişte libelule. Una dintre ele era mare şi roşie şi a fugit de mine că mă mişcam haotic şi s-a speriat. De fapt, mergeam desculţă pe o cărare, dar ea n-avea de unde şti asta.

Colega de cameră a plecat acasă în weekend. Vine diseară. Are de mers trei ore cu trenul. Foarte fain…

Părere aiurea: The Cat Empire cântă la fel de prost cum scriu eu. Asta ca să nu se spună că-i compar cu ceva ce nu cunosc. Nici nu ştiu de ce am melodii de-ale lor pe computer. De fapt ştiu. Nu ştiu de ce încă le mai am.

Cred că azi e joi. Vremea îmi dă bătăi de cap, la propriu. De o săptămână tot stă să vină furtuna şi tot nu vine. Bate vântul, e soare şi frig. Cred că încep să mă obişnuiesc cu starea asta.

De ieri lumea tot mănâncă ouă fierte. Oare de ce…? Azi e ceva agitaţie în laborator, lumea chiar face chestii. Nişte doi oameni pe care nu i-am mai văzut măsoara ouă, două doctorande au analizat nişte probe la un aparat şi tipul din Iran spală nişte sticle, în timp ce înăa trei oameni necunoscuţi mie discută. Chestia asta cu ouăle din laborator e chiar dubioasă. Îmi aduce aminte de prăjiturile din filmul cu Little Dizzy, peştişorul albastru. Imediat or să mă facă să nu mai vreau să mănânc vreodată ouă fierte. E prea mult! Apropos de film, cred că am visat că rula filmul ăsta în cinema, pe undeva. Deci tot ce se întamplă e un semn.

Acum mi-am dat seama ca oala aia mare de pe masa cu mancaruri chiar are oua in ea si chiar au fost fierte oua acolo, asa cum mi-am si inchipuit. Ce distractie trebuie sa fie sa fierbi o oala intreaga cu oua. Cred ca-i ca de pasti in familiile mari, care-si iau cate cateva pachete a 30 de oua si le fierb si coloranti industriali, ca altceva nu cred ca prinde.

Mi se tot zbate pleoapa dreapta si nu stiu ce sa-i fac. Nu stiu nici de la ce se zguduie cu atata pasiune.

Iui, m-am tuns aseara. Nu de tot. Am ciopartit frumos la parul care cadea inestetic pe ceafa. Ma saturasem sa arat asa… de de nedescris, practic. Stiu ca mai am de lucru la el (la par, adica), dar macar nu mai arata la fel de oribil.

E fain sa te uit la oamenii astia vorbind. ca si cum ai privi la o telenovela. Nu stii ce zic, dar poti ghici intentia din intonatie, ritm, exclamatii, limbajul corpului, tot ce emit in domeniul undelor electromagnetice. Iui, de fapt inteleg 5% din ce zic. Ce tare.

Tocmai am masurat niste oua. De fapt, le-am (nu eu, eu doar am asistat, dar putem considera ca eu si tipa tehnoloaga, cum isi zice, suntem o entitate multipersonala, plus ca am pus si eu osul la treaba, un pic mic) masurat ‘densitatea’ oualor, sau cel putin asa mi-a fost spus. Aparatul masoara presiunea maxima pe care o suporta obiectele, inainte sa se sparga. Punctul critic, in esenta. Fain. Ewelina mi-a aratat tot ce are de gand sa faca cu cele 120 de oua (crude). Masoara greutatea, grosimea cojii, greutatea cojii, diametrul oului spart, diametrul galbenusului, culoarea lui. Stiam eu ce fac cand ma jucam in prostie Chicken Invaders: Revenge of the Yolk. Acum or sa se razbune la propriu. Abia astept.

Faza tare. Mananc somon si ascult The Salmon Dance. Si nu orice somon, ci de-ala ieftin. Tina are in frigider un pachet de-ala scump cu somon taiat in feliute perfecte, asezate la milimetru, intr-un ambalaj colorat si gandit cu multa grija. Inca nu l-a desfacut, c-a plecat si eu de doua zile sunt singura in camera. In prima zi nici n-am stiut ca n-o sa vina, pana s-a facut in jur de 9 si mi-am adus aminte ca a zis ca marti sau miercuri are conferinta ‘pe dealuri’ si c-o sa plece. A uitat sa mentioneze ca sta mai multe nopti. No bun. Si somonul asta al ei e de doua ori mai scump decat al meu numai pentru ca al meu e aruncat haotic pe o ‘farfurie’ de carton auriu (ca orice alt somon), e taiat in bucati aiurea si pus intr-o simpla punga vidata, fara culori si chestii. Calitatea pestelui, gustul, tot ce tine de mancare in sine cu siguranta e aceeasi pentru ca probabil bucatile mele sunt de pe marginile bucatilor ei si au trecut prin acelasi tratament. Sau asta e doar o poveste pe care mi-o spun mie ca sa ma mangai ca n-am vrut sa dau multi bani pe ceva ce oricum nu obisnuiesc sa mananc.

Azi-dimineata am venit pe jos si bine am facut. Motivul… din aproape toate statiile au disparut automatele de bilete. Nu stiu unde sau cand sa de ce, dar au disparut. Puf… Cand am gasit un automat de bilete eram deja la ultima statie. Oricum mi-a prins (presupun) bine plimbarea si am vazut drumul si de pe celalalt trotuar, cel care trece pe langa liniile de tramvai, prin verdeturi si tei in floare. Nu voi investiga disparitia misterioasa a automatelor de bilete, ca n-am cum. Inca n-am net in camin. Deja am renuntat sa sper. Porbabil o sa-mi aduc maine laptopul cu mine si atat. O sa am net aici si asta e bine. Adica sper sa am, ca mi-au zis ca la 12 birouri au numai 8 ip-uri sau ceva de genul… Si deci trebuie sa fie mai putin de opt oameni legati la net aici ca sa-mi mearga si mie. E chiar funny cum se intampla lucrurile.

Ma gandeam ca azi sa explorez putin malurile Odrei, daca se poate. Sa explorez la maximum orasul pe care-l am la picioare. Ca in Age of Empires, cu cat explorezi mai mult, cu atat ai mai multe avantaje. Numai ca aici nu sunt dusmani de infrant…

E ora 1. Am pornit. Mă îndrept în plimbare spre centru. Bate vântul şi eu sunt în fustă. Acea fustă. Fusta mea albastră care zboară în toate părţile şi numai pentru zile friguroase cu vânt nu-i bună. De fapt, problema sunt norii ăştia ca nişte bucăţi de vată care tot trec pe deasupra soarelui şi ba e prea cald, ba e prea frig.
M-am abătut de la rută, văzusem două turnuri care păreau promiţătoare. Am găsit, pe lângă cele două turnuri, şi biserica de care aparţin, şi o clădire foarte faină, cum altfel decât roşie… într-un parc cu tei în floare. De ce oare am ignorat arborele uriaş care pune punctul pe acest parc? E superb. Şi nu ştiu ce e. Ba da! E copacul cu măciuci, ca cel din Ungaria când am fost la Pecs şi aruncam măciuci cu Suzi şi cu Radu, în grădinile oamenilor. Sau ca cel de lângă parcul Haţieganu, din care am cules ‘fructe’ astă-toamnă şi le-am împărţit colegilor. Îmi place mult zona asta. Sunt mulţi călugari pe aici. De fapt, mai mult călugăriţe. Şi turişti care umblă în turme. Şi conuri de circulaţie. Poate aici e şcoala călugarilor. Universitatea. Am trecut pe lângă un rectorat. Mai mult nu pricep. Din nou o biserică, la 100 de metri. În pozele făcute de mine arată oribil. În realitate te lasă cu gura căscată. Un nene cu dreaduri pe jumătate de cap, cântând la o chitară în zona asta e fix ce nu te-ai aştepta să vezi.

Are nişte ferestre faine.

Arborele cu măciuci

Cele două turnuri.

Deja devin plictisitoare bisericile astea multe, aşa-i?

Cred că am ajuns la o insulă din multele insule ale Wroclawului. Acum mă înconjoară o turmă de copii blonzi, în timp ce stau pe pod şi privesc apa, se pare că nu numai Pecs-ul are tradiţia lacătelor care unesc destine. Tot podul e legat cu lacăte. Ce original… Mai are câteva generaţii până se umple. Se pare că am nimerit traseul turistic. Nu cred că mă bucur, e prea gălagios. Toţi copiii ăştia care se miră de nişte lacăte şi bârfesc şi exclamă… Nişte răţoi se bucură de siestă în nisip. Desigur, după pod o altă biserică. Eu mă tot împiedic. Am ajuns la un alt pod. E chiar aproape de primul, doar că peste el trece, în mod normal, tramvaiul, şi raţele sunt ceva mai active. Nu vreau să mai merg în direcţia asta. Acum, sper, mă voi îndrepta spre centru. Nici o şansă…

Podul de care nu poţi scăpa. Te va prinde în mrejele sale, te va lega cu un milion de lacăte. La propriu

M-am aşezat pe o bancă în mijlocul unui pod uriaş. Panoramă superbă, peste tot în jurul punctului în care mă aflu. Dacă aş avea o cameră ca lumea, aş face aici nişte poze… dar n-am, aşa că… mă bucur singură de minunăţie. Mă bucur că am schimbat ruta, deşi în momentul de faţă nu am idee unde mă aflu şi mi-e foame. Peisajul şterge orice altceva din conştient…

E trecut de 4. M-am suit în tramvai, să plec acasă. Totuşi, am plecat din staţia de lângă staţia de lângă gară. Deci aş avea de mers foarte mult, din nou. Excursia asta prin oraş m-a obosit. M-am gândit că ar fi fain să-mi marchez traseul de plimbare în google earth şi să ataşez în blog o chestiuţă, cu tot cu pozele pe care le-am făcut azi. Am ajuns la acel turkalo de care ziceam sâmbătă. Nu mai era promoţie, că ţinea până în 21 iunie. Uite care este avantajul de a şti în ce dată eşti într-o anumită zi.

Însă am găsit niste chestii faine, printre care niste maiouri (chiar am luat cu mine în bagaj vreo patru, nu ştiu ce gândeam la momentul respectiv. ah, da, stai, nu gândeam, că eram cu creierii împrăştiaţi prin cameră, încercând să-mi reperez obiectele ca să le adun) şi o geantă de umăr de care nu mă pot dezlipi. Nu ştiu ce-i aşa magic la ea. Poate faptul că e verde… Plus că de acum am bluză de pijama. Culmea ar fi să se facă vremea caldă şi să nu-mi mai trebuiască. Oricum ar fi, acum sunt pregatită. Şi nici n-am dat prea mulţi bani, că am scotocit în atotprezenta ladă cu chestii la un leu/zlot. Bună când n-ai chef să arunci banii degeaba.

Acum mai trebuie doar să spăl rufele astea şi să le întind prin cameră, la uscat, până ajunge camera mea să arate ca Diesel la gipsy party. Mai puţin la partea cu caii şi ţiganii propriu-zişi. Mi-e foame. Cred că am mai scris asta azi, tot aici. Mai cred şi că azi am scris prea mult şi telefonul imi dă semne că nu mai suportă şi-mi mănâncă din cuvinte. Eu tastez aici în neştire (destul de lent, totuşi, faţă de viteza obişnuită), iar telefonul mănâncă literele. Poate nu doar mie îmi e foame.

(O să înnebunesc până pun diacritice la toată chestia asta. Cine mă pune să-mi scriu toate chestiile din cap când n-am ce face?)

Am făcut o plimbare faină în dimineaţa asta. Mi-am ascultat următoarea lecţie de poloneză pe drum. Cred că-i fain să poţi face aşa ceva. Poate când o să învăţ să citesc corect o să-mi înregistrez şi eu nişte fraze sau propoziţii şi-o să le ascult pe drum. Acum stau puţin şi aştept să vină Ewelina, poate îmi fac în sfârşit un program, să ştiu pe cine parazitez şi mai ales când. (seara: nimeni n-a hotărât nimic. era ocupată, avea de rezolvat hârţogăraie. îh)

Ieri am urmărit doctorandul din Iran. I-am făcut şi poze lucrând, că m-a rugat, să aibă ce pune în lucrare, când face prezentarea. Făcea o extracţie de acizi graşi şi avea un proces destul de complex, dar nu foarte. Cred că el lucrează în departamentul de carne şi produse din carne. Mai este departamentul de studii pe ouă şi cel de studii pe produse lactate. Cred că mi-ar plăcea mult să stau prin departamentul de lactate. Până la urmă şi azi-dimineaţă tot numai produse lactate am mâncat…

Te-ai aştepta ca, la câtă experienţă au în domeniul alimentar, din toate punctele de vedere, chimic, biologic, medical, doctoranzii de aici să mănânce cel puţin corect, dacă nu chiar cât se poate de sănătos într-un oraş. Totuşi, nu se întâmplă asta. Bagă în ei un milion de chestii, printre care chifle cu parizer. Îh… Mna, asta-i, nu-i poţi face să… nimic. Dar mă miră, totuşi. Dacă nici ei nu-s conştienţi de ce bagă în ei, ei, care toată ziua studiază prezenţa şi efectele anumitor substanţe artificiale din mâncare asupra sănătăţii şi mediului înconjurător, atunci cine să fie?

Ce-i tare aici e că lumea nu se miră când le spun că am terminat primul an de licenţă. Nu cred că-şi dau seama că am 19 ani. Nici eu n-am idee câţi ani au ei, dar sunt tineri. Foarte tineri. De fapt, eu nici nu prea exist pentru ei. Sper să am ce face aici. Aşa presimt că o sa zac degeaba prin laboratoare… Măcar hai sa zac. Mă duc să parazitez prin laborator, să urmaresc fiecare mişcare pe care o fac oamenii în halate albe. O să fiu şi eu în halat şi atunci nici n-or să-şi dea seama că-s acolo. O să fiu un cameleon.

E plictisitor în laborator când nimeni nu face nimic sau face cu cineva şi se uită la tine cu dispreţ, gen “tu ce cauţi aici?”. De la o vreme m-a cuprins aşa o moleşeală, ceva total inexplicabil. Poate am dormit prea mult sau doar am nevoie de ceva mişcare, dar ştiu că dacă mai stau degeaba încă cinci minute o să pic aici de bleagă ce sunt. Nu ştiu care-i faza. Poate locul ăsta are o încărcătură de lene şi lehamite de care încearcă să scape şi să mi-o dea mie cât timp stau aici. Sau poate e de vină lipsa mea de activitate. Fizică şi psihică. Poate ar trebui să fac ceva, numai că nu ştiu ce. Aş dansa, dar poate se uită aştia ciudat la mine ‘ce-a apucat-o şi pe asta?’.

Cred că o să merg azi în turkalo-ul ăla pe care l-am văzut sâmbătă, că mi-am dat seama că am mult prea puţine haine, sau total nepotrivite cu clima. Mă aşteptam să fie răcoare, nu frig. Adică vremea de mai din cluj ar fi fost perfectă pentru ce am aici. Dar nu e… Şi eu n-am nici măcar o bluză de pijama. Una. Una cu mâneci lungi. Le-am lăsăt acasă, că doar la ce-mi trebuie mânecă lungă vara? Ei bine…

Orange îmi tot trimite mesaje. E foarte enervant, că primesc câte două de-odată şi nu ştiu ce-i cu ele. Dă-ne nişte bani pe care i-ai da pe orice altceva la 123 şi o să primeşti un mare nimic. Superofertă. Nimic la preţuri excepţionale…

Ewelina a zis că vine în fiecare zi în jur de ora 10. E 11. Am venit în mod intenţionat de la 10 şi (nu ştiu fix la cât am ajuns, am uitat să-mi cronometrez plimbarea) ca să nu ajung înainte. Surpriză. Cred că o să-mi fac un hobby din aşteptare. E aşa naşpa să nu ai nimic de făcut şi toată lumea din jurul tău sa fie interesată de ceva, preocupată cu acel ceva, să-şi construiască scenarii cu ce-ar putea face and so on.

Aş putea sa visez şi eu, să-mi fac planuri despre ce-o să fac la anul de exemplu. Da, cred că e o idee bună, că oricum mi-au zis că le-ar plăcea să fac şi eu o prezentare cu ce sunt, ce caut aici, ce am de gând şi cam atât. Mă gândeam să fac o mică prezentare cu ţara mea şi progresele în cercetare (nule, anume) în domeniul environmental, facultatea mea şi oportunităţile pe care le oferă studenţilor (cum ar fi nou instalatele laboratoare care până acum, tot anul, erau doar nişte cutii lipite cu scotch) şi ce proiect am de gând să demarez la anul, sub îndrumarea domnilor profesori. De ce nu, chiar să-mi scriu licenţa la anul. Dacă aş face asta (ştiu că anticipez cu mult, dar e un plan realizabil), aş putea să visez chiar la mai multe… Dar până atunci ia să mă apuc eu de prezentarea asta. De-aş avea şi internet… Da, azi nu am luat laptopul cu mine că n-aveam chef sa car. Plus că am de gând să mă fâţâi prin oraş şi laptopul ar fi doar două kile în plus pe spate (cu tot cu toată căblăraia).

Wow, a ajuns. E 11 jumate. Inca e bine, presupun. Intre timp am schitat cam ce-as vrea sa pun in mini-prezentarea mea. Am scris mult, inghesuit si cu majuscule. Nu stiu de ce as face asa ceva. A fost distractiv. Sau poate distructiv. De ce cuvintele astea doua seamana atat de mult?

Ok, deja imi pierd rabdarea. Totusi, aici sunt pe un teren strain, nu pot face chiar ce ma taie capul, deci nu pot face mai nimic. Astept. Toata lumea are foi de-alea mari, printate cu munca lor, asa cum sunt pe holurile facultatii, la noi. Abia azi au aparut. Foarte tare. Gata, a plecat. Super. Now what? Stai si-asteapta pana poimarti. Apropos, azi e marti si e 22 iunie. Iei. Asta inseamna ca lumea a dat examenul la fizica si se pregateste din rasputeri la biologie. Ce distractiv o sa fie cand o sa am in sfarsit net la camin si-o sa pandesc lumea si-o s-o sec cu intrebari despre examene. Sau poate n-o sa fiu atat de vita…

Ce-i cel mai naspa in a sta degeaba aici e faptul ca in timpul asta in care nu fac absolut nimic si doar scriu aici ca sa pierd vremea si sa-mi analizez fiecare gand stupid si inutil, as putea fi pe afara, batand strazile, privind si absorbind totul, citind figuri, bucurandu-ma de soare, tocindu-mi talpile… Poti sa faci atatea intr-o simpla plimbare, nu doar sa vegetezi ca o leguma care asteapta sa se coaca. Pana la urma si leguma aia face ceva, nu doar asteapta. Se transforma, putin cate putin, inghite, proceseaza si elibereaza tot felul de subtante si totul pentru un scop. Vrea urmasi. Eu nu vreau asta. Ce vreau? Uite unde am ajuns din nou. Stiu ca vreau sa ma cunosc. Poate asta e momentul perfect pentru a continua procesul. De fapt, pana si faptul ca scriu despre tot ce simt face parte tot din proces. Si am ajuns de unde am plecat. Sper ca nu citeste nimeni pana aici. Pana si eu m-as plictisi sa-mi citesc ineptiile…

Scârţâie patul ăsta de numa’. Nu am idee de ce. Mă enervează că face gălăgie şi la cea mai mică mişcare. Mai am de dormit în el două luni…

Cred că azi a fost sărbătoare pe palier, că la un moment dat se lălăia într-o veselie, după care hărmălaia s-a înghesuit într-o cameră, unde a continuat ceva mai concentrată. Se simţea miros puternic de usturoi şi prăjeală arsă, după care evidentul fum de ţigară. Nişte… persoane trăgeau de zor fix lângă geamul pe care e lipit un semn mare cu o ţigară tăiată de o dungă roşie. Oare oamenii ăştia ce înţeleg? Că în timp ce fumează acolo trebuie să ţină în dreptul ţigării o brichetă roşie? Sau un marker? Sau orice care-i roşu? Nu m-ar deranja că fumează daca nu mi-ar invada spaţiul şi aerul personal, inclusiv pe cel din cameră, pentru că am camera în capătul holului, lângă geamul pe care e lipit semnul lângă care fumează lumea. Foarte urât din părţile lor.

Am făcut azi caşcaval pane şi griş cu lapte, că mi-am luat ingrediente şi n-am găsit zahăr la jumate de kil decât brun şi foarte scump sau sub formă de inimioare şi romburi şi trifoi şi n-am prea avut de ales, aşa că acum am o cutie cu zahăr ‘cubic’ care, evident, numai cubic nu e. E simpatic pentru cafea sau ceai sau… atât, dar când vine vorba de gătit şi n-ai în ce să-l dizolvi, e naşpa. Mă descurc. Am acum o varietate incredibilă de mâncăruri pe care le pot face ca să nu mă plictisesc. M-am gândit deja la ce să fac mâine. O zeamă cu legumele alea congelate care nu seamănă nici pe departe cu un amestec mexican, că nu exista aşa ceva în magazinele în care am fost eu până acum, plus nişte tăiţei de la japonezi. Iei. O să fie o experienţă…

Acum scriu in intuneric, pe telefon, ascultandu-mi, ca o trista, muzica, aceeasi de atata vreme. Cred ca voi inchide si eu ochii pentru azi, desi nu e atat de tarziu si nici nu sunt atat de obosita. Ma distreaza cand tastez repede si telefonul ramane in urma si trebuie sa-l astept sa-mi afiseze ce-am scris, ca sa stiu ca am scris bine. He he… Noapte buna mie si tuturor celor care stiu ce-i acela ’somn’ si ce-i aceea ‘noapte’.

De mai mult de o oră sunt în biroul doctoranzilor şi stau degeaba. Mi-a fost spus să nu rămân singură pe aici, dar ei au plecat  cu toţii şi m-au lăsat aici singură. Acum a venit singurul doctorand care nu e femeie în biroul ăsta, şi-a luat halatul pe el şi a pornit în căutări. Am făcut şi eu mai devreme o „inspecţie” prin laborator, să văd cam cu ce lucrează lumea pe aici. Nimic extraordinar până acum, deşi nu ştiu exact ce face fiecare aparat, dar, în comparaţie cu ce avem în facultate, aici e raiul sticlăriei de laborator. Nu zic că au prea multe chestii, doar cât să le ajungă pentru ce lucrează. Şi au aparat de distilat apă… Nimeni nu mă întreabă nimic, deloc chiar, de când sunt aici doar o tipă m-a băgat în seamă şi mi-a zis cum o cheamă. Domnul Trziszka (nume imposibil în scris, caracter simpatic) mi-a zis miercuri că să vin azi să vedem ce program o să am. Probabil e mult prea extrem de ocupat ca să-şi aducă aminte de mine, dar până la urmă nu e preşedinte, e profesor universitar. E chiar aşa greu să ai de-a face cu un prof în ţara asta? Sau m-am obişnuit eu prea bine în facultate, unde toţi suntem prieteni? Evident că nu am de gând să stau pe capul nimănui, dar ar fi fain să am şi eu un program pe care să îl ştiu, să am idee despre ce aş putea face în locul ăsta care-mi place, dar probabil îmi va plăcea mai mult când va avea un scop şederea mea aici. Nu m-aş duce aşa, singură, de capul meu, să-l deranjez pe domnul profesor în birou. Totuşi, are până şi secretară…

Aici ar trebui să am şi eu o conexiune la net, adică aşa presupun, din moment ce miercuri mi-a fost zis că o să am şi eu un locşor în biroul doctoranzilor şi sunt un milion de cabluri de net pe aici. Am găsit unul sub biroul la care m-am aşezat ca nesimţita, dar nu cred că celălalt capăt este băgat în ceva… E lung şi duce undeva departe. Voi pleca în curând în expediţia de recuperare a capătului firului de net. Va fi lungă şi obositoare, va trebui să ocolesc şase birouri. Apropos de net, azi-dimineaţă am dus cererea pentru net în cămin. Aparent aici trebuie să completezi o cerere în care trebuie să scrii o groază de chestii ca să primeşti net, iar pe celaltă parte a foii pe care completezi cererea e o listă cu multe chestii pe care ar trebui să le citeşti (dacă ştii poloneză).

Da, m-am conectat. Iei… sunt la biroul tipei care data trecută m-a luat sub aripa ei, adică m-a dus până la domnul profesor. Azi nu vine. Eu ce să fac? Stau aici, mă bucur de net, scriu una-alta, mai citesc doi blogi, discut cu lumea şi cam atât. Mai devreme mă apucasem să învăţ la chineză. Învăţ culorile. Nu ştiu de ce. Poate pentru că lumea mea e făcută din culori, chiar dacă îmi place să o reprezint practic doar în alb-negru. Verbal, totuşi, îmi place s-o povestesc în culori. Învăţ pronume, adjective şi substantive. Învăţ să le pictez. La poloneză am învăţat până acum să spun „Bună ziua!”, „mulţumesc”, „La revedere!”, „nu înţeleg”, „nu sunt poloneză” şi de-astea. Acum mă întreb ce-i mai greu de învăţat… chineza sau poloneza? Din punct de vedere al volumului de muncă, sigur la chineză e mai greu, dar altfel… Chiar nu ştiu. O să văd ce-mi iese.

Am ajuns în centrul pietonal. Faină stradă. E ceva târg acum. Sunt şi multe piţi. Şi un om-lingură. Sunt şi “mexicani” care cântă. Au microfoane acum. Unul dintre ei poartă un tricou cu un om şi-un lup, cam ca ce are Edi… Adică identic. Este şi un om de ‘aur’. Are o valiză de aur şi o cupă de aur şi doarme în picioare. Copiii vin şi îl trag de pantaloni şi fug. Cred că îl doare braţul de la cum ţine scutul ăla care e total nepractic. Iui, da, şi sunt oameni care ţin coşuri lungi şi înguste cu trandafiri. Cred că nenea ăsta pictat în ‘aur’ meditează profund şi şi-a găsit şi slujba care să îi permită să facă asta în mijlocul oraşului, în muzica liniştitoare a mexicanilor. Ce bine că nu mă ştie nimeni aici, pot să mă holbez în voie la ’statuie’ şi nimeni nu mă judecă. Bine, poate mă judecă, dar nu mă afectează. De fapt, nici nu cred că sunt conştienţi că exist, ceea ce e relativ ok în momentul de faţă.

Nenea are o postură destul de plictisitoare. Mai înainte a clipit şi a deschis ochii. Ha! Iui, ce tare e să îi observi pe oameni reacţionând când îl văd. Unii sunt curioşi, alţii se miră, iar unii au o expresie chiţibuşară. Şi-a învăţat o mişcare pe care o repetă când îi sunt aruncaţi bani. De ce zâmbesc oamenii când văd un om auriu care stă pe o cutie? Unii doar se strâmbă şi câţiva sunt mult prea “ocupaţi” ca să-şi schimbe expresia feţei. Totuşi, până şi asta vorbeşte despre ei. Vaai, aş sta aici toată ziua, numai să-i văd reacţionând. Totuşi… Cred că i s-a terminat tura. Dammit. Şi eu care aveam de gând să-i las zece bani, să văd dacă îşi dă seama…

Ce de oameni blonzi în oraşul ăsta. Serios. N-am văzut ala concentraţie de blonzime în viaţa mea. Încă n-am fost în Scandinavia, totuşi.

Mai devreme a trecut pe lângă mine o turmă de copilaşi puncheri, în ideea că era tunşi pe jumătate de cap şi purtau haine negre şi bocanci, dar nu ca mine, din necesitate, ci din moft. Mi-au înmânat o foaie, pe o parte scrisă în poloneză, evident, pe partea cealaltă cu o tanti ţinută de braţe de nişte jandarmi. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles de pe pagina scrisă e ‘anarchisci’. Copiii ăştia încearcă să… împrăştie anarhia?? Ce fac ei e nu doar ilogic, ci şi pur şi simplu stupid. Anarhia e o alegere voluntară şi atât. Înseamnă lipsa ordinii, acceptarea relativităţii şi simplei întâmplări ca legi care guvernează existenţa, nicidecum grupuri organizate şi adunări de oameni. Anarhia înseamnă natură, nu bocanci li tunsori elaborate, ţinute în aer cu câteva kile de gel de păr. De ce nu le explică nimeni copilaşilor că ce fac ei e propagandă şi nimic altceva? Vor atenţie, asta e clar, dar nu le ştiu scopul… Probabil doar împlinirea dorinţelor de ordin fizic ale fiecăruia din grup. Dar mai departe nu prea văd… ce se întâmplă, de fapt, cu lumea asta.

Acum stau într-o piaţă cu o fântână arteziană, lângă o biserică uriaşă cu acoperişul în carouri. Roşu şi verde. Nu ştiu cine ar aproba aşa ceva. Cineva şi-a bătut joc de comunitatea bisericească. Mi se pare foarte seacă gluma asta. Cu atât mai bună pentru mine.

Porumbeii se poartă şi aici la fel. Dacă n-ar fi limba ciudată şi clădirile impunătoare, aş crede că-s în Cluj. Cu o singură excepţie. Am văzut cel mai oribil picior de porumbel pe care mi-a fost dat să-l vad. Ever. Deci se poate şi mai rău ca la Cluj.

Ce am observat ciudat. Dimineaţa nu sunt bătrânei în tramvai. Concluzia la care tocmai am ajuns e că nici n-au ce căuta în 2, la capătul ăla de linie. E logic să nu fie, din moment ce în zona aia e plin cu studenţi, că sunt vreun milion de blocuri-cămin. Şi toţi studenţii ăştia mulţi şi tineri merg dimineaţa la universitate, să studieze ca nişte studenţi silitori ce sunt, sau să-şi dea examenele, îmbrăcaţi frumos ăn costumaş, cu cravată şi cămaşă mov, sau cu rochiţă neagră/fustă cu cămăşuţă cu volane şi pantofi oribili. Da, studentele din Wroclaw, chiar dacă îşi cumpară hainele de la Zara (omg, incredibil. au haine scumpe într-un mare centru comercial, atât.), poartă pantofi scârbos de dezgustători. Mna, treaba lor. Ce motive am eu sa mă holbez la papucii lor cei naşpa? Să privesc mai în sus, nu? Am uitat ce mai aveam de scris.

Mi-am dat seama şi de ce parcă n-aveam de gând să merg diseară la bazin cu Tina. Cică avem bazin lângă cămin (am aflat mai târziu: zece zloţi o oră şi ai voie să faci duş cât de mult vrei. ??). Totuşi, într-un centru de reabilitare te aştepţi să existe aşa ceva, dacă eşti altceva decât eu. Oricum n-aş fi ajuns la timp. Sigur o să merg cel puţin săptămâna viitoare (sau mă mai gândesc…).

Am ajuns la un ING. Sunt in centru. Relativ… Dupa ce am coborat din autobuz si am mers putin drept inainte, aproape am ajuns la gara. Nu pricep cum. Nu reusesc sa gasesc O cafenea. Una. Poate sunt in partea gresita a orasului. Pe aici sunt numai magazine uriase cu haine si cosmetice si ceasuri. Gasisem un turkalo. Inchis, evident, pentru ca e sambata. Bancomatul de ING mi-a respins cardul, ceea ce e extrem de naspa. Parca era vorba ca pot sa scot bani de pe el de la orice bancomat ing… Se pare ca si astia una zic si alta fac. In centru luminva verde tine foarte putin. Abia ai timp sa treci. Cladirile sunt inalte si faine, dar pline cu chiciuri. Na, ca sa se potriveasca si cuvantul cu ce exprima. Poate orasul nu se deschide pentru mine pentru ca sunt singura si arat ca o trista. Dar ce treaba are el cu ce sunt eu?

Am ajuns langa o cladire mare care arata ca o puscarie de afara. Maro si patratoasa, cu niste coloane uriase de caramida pe care sunt agatati niste omuleti carora le e frig. strada la care ajung acum se cheama Ul. Muzealna. S-ar presupune ca pe ea sa fie musee, dar e doar cladirea asra imensa si inca una, tot din caramida roscata, arsa si mancata de timp. Cred ca asta e ceva mai mare. Probabil ca cladirile astea doua au ceca semnificatie extraordinara, dar mie mi se par doar mari si nepractice. Si pustii, chiar daca in ele isi au sediul un milion de institutii. Ma simt ca in procesul lui Kafka acum…

Acum sa ajung in adevaratul centru, inconjurat de ape. Da, asta este o tura turistica. Oare eu ce sunt in viziunea domnului Muntean? Sunt turist? Nu cred, daca luam in considerare scopul “vizitei” mele in oras.

Am intrat intr-o chestie in care n-as intra in ruptul capului daca n-as fi singura si nu m-ar cunoaste nimeni. E roz… cu muzica dubioasa si tantiuri stralucitoare pe pereti. Si se cheama Ibiza, are aer conditionat in exces, ca si-asa e frig afara, si palmieri uscati. Dar hei, are free wi-fi. Phew…

Se pare că oricum n-am pierdut nimic. De ce iniţial simţeam aşa o nevoie acută de internet şi acum… nimic? Nici măcar nu mai ştiu ce aveam de gând să caut pe net. Poate dacă îmi storc creierii puţin o să îmi aduc aminte. Cred că şi muzica asta aiurea de aici e de vină. Mă face s-o ignor, aşa că poate ignor chiar mai multe decât mi-aş dori. Oare pentru ce îmi trebuia mie internet…?