Andrea Bede

Când simţi că picioarele (a se citi tălpile) tale nu miros chiar a flori de câmp după o zi de călătorie, cred că a le spăla cu nişte apă e o idee bună. Adică e cu mult mai ieftin decât x produse care-ţi fac picioarele să încerce să emane mirosuri mai puţin concentrate şi nu ia decât un minut. Unul. Şi toată noaptea te simţi proaspăt şi revigorat şi te trezeşti cu o aromă plăcută în cameră. Şi nici nu trebuie să dormi cu geamul deschis “pentru că e prea cald” când plouă de zile bune şi soarele nu tare se arată.

Da, s-a întors Tina. În rest, toate bune.

Am descoperit hrişca. Ştiu, sună foarte ciudat şi niciodată n-am ştiut ce e când eram mică. Până azi. Am lăsat-o în apă o vreme şi-o mănânc cu miere, mere şi struguri. Bombă de fibre. Numai că are o textură de parc-ai mesteca… nici nu ştiu cu ce să compar senzaţia. Şi are aromă puternică. Mna. Îmi place. Plus că cică ajută la eliminarea colesterolului “rău”. Sau neadunarea lui. Şi n-are gluten. Deci iei. Şi mai am nişte tăiţei japonezi făcuţi din făină de hrişcă. Sunt gri şi numai buni. Declar ziua de azi, care acum se termină, ziua oficială a hrişcei. Buckwheat în engleză.

Panorame din Germania. Tăiate ca cu toporul, că asta-i tot ce am mai bun în materie de software. Click pe poză pentru dimensiune adevărată, pixelată cu talent.

Chestii în gresie. Arată mai fain pe viu. Adică acolo, că nisipul nu-i viu.

Elba sau În jurul Elbei

Un alt peisaj superb în gresie. Desigur, când plouă pe el e deprimant şi gresia se face neagră, dar e tot frumos.

Ultimul peisaj superb în gresie. Aceleaşi cuvinte, din nou

Scris în lunea săptămânii ce se termină. Mi-a fost lene să pun pe blog. Da, sunt o leneşă. Live with it.

Ieri a fost o zi spectaculoasă. Duminica, adică. Duminică în Berlin.

Am ieşit din casă pe la 11 dimineaţa. N-am ajuns înapoi până la 12 jumate noaptea. Ce-am făcut în tot timpul ăsta? Bună întrebare. Am călătorit prin centrul oraşului. Am mers, ne-am dat cu metroul, cu busul, cu tramvaiul, cu trenul urban şi atât, că mai multe nu sunt. Dimineaţa am luat un bilet pentru toată ziua pentru toate mijloacele de transport pentru tot oraşul şi ne-am dus.

Cuvintele cheie ale zilei: est, vest, zidul, clădirea, statuia, strada, monumentul… Tot ce-i clădit în centrul marii metropole care este Berlinul e ca să-ţi aduci aminte că au existat Germania de Est şi cea de Vest şi că au existat nazişti şi că au existat evrei care au murit pentru că au existat nazişti. Ah, da, şi că au existat bombe în al doilea război mondial şi regi prusaci înainte.

N-am de gând să prezint în detaliu fix tot ce-am făcut ieri, unde am ridicat piciorul drept şi unde l-am pus pe ăl stâng jos, n-are nici un rost. Cert e că acum ştiu ce gust au câteva mâncăruri indiene (câh), ştiu cum fac italienii pizza la ei acasă când se grăbesc şi n-au grădină să-şi crească propriile legume, ştiu cum stau turiştii la cozi interminabile ca să plătească o avere ca să rămână cu nimic, ştiu cum e să-ţi toceşti picioarele o zi întreagă într-un oraş nou uriaş, ştiu cum e să vezi un musical live, pe scenă, în orice altă limbă decât cele pe care le ştii şi totuşi să-ţi placă mult de tot, ştiu cum e să dai ture cu metroul şi ştiu cum put liniile de metrou a gaze de eşapament pentru că nu există ventilaţie, ştiu cum arată multe tipuri de combinaţii genetice de asiatici, ştiu cum sunt nemţii când vine vorba de renovat chestii, că le place ca şi ultimul fir de praf să fie la locul lui dinainte de bombardament, şi mai ştiu o groază de chestii pe care le-am aflat ieri, dar au rămas în bucata de creier care se ocupă cu filtrarea milioanelor de detalii înghiţite în 13 ore.

Ah, da, o chestie curioasă. Numărul preferat al lui Necşu m-a urmat prin toată Germania, cât am vazut din ea. Poate ca tribut. Poate ca semn de la un mare nimeni. Autostrada 13 pe care ne-am dat de colo-colo, multe alte chestii cu 13 observate pe moment şi uitate între timp, acum 13 ore de plimbare. E distractiv.

Şi pentru că nemţilor le place mult de tot berea lor, am venit cu o idee genială pe care ma miră că n-a gândit-o nimeni până acum. Sunt biergarten-uri, cultural brewerie şi alte asemenea, dar şi căni, tricouri, brichete şi răhăţele drăguţe de suvenir cu ‘I ♥ Berlin’. De ce nu ‘I ♥ Bierlin’? Adică e combinaţia perfectă. Pentru băutorii de bere, bineînţeles. Şi cum băutorii/iubitorii de bere sunt prin toată lumea, ar fi de un succes inimaginabil. Sau doar în imaginaţia mea. Succesul, adică. Oricum ar fi, mi-ar plăcea mult de tot să revin şi să simt oraşul pulsând din nou sub tălpile mele…

O noua zi, o noua aventura. Daca ultimele doua zile n-au fost suficient de pline de experiente noi, azi… Oai. Si nici nu s-a terminat ziua, ca-i abia 5 jumate si mai avem de ajuns si la 8erlin, printre altele. Nici nu stiu de unde sa incep. O sa uit multe detalii… Pentru o idee generala despre starea momentului de fata, sunt in masina, mergem spre o gradina a bunicilor lui Thomas, prietenul Tinei. Abia am plecat din Dresden si sunt obosita, dar si bucuroasa.

Azi-dimineata am coborat frumos la masa, s-a mancat pe saturate, de data asta fara branza-minune, dupa care s-a pornit la incarcat masina cu chestii. Cand am vazut-o pe Tina cu ambele genti cu care venise acasa, mi-am pus niste intrebari si i-am zis cu jumatate de gura, sperand ca n-am gresit cu nimic, ca eu nu mi-am luat toate lucrurile, ca luasem numai cate ceva si restul era sus in casa. Era sa plecam de-acolo si eu sa raman cu mai nimic. Bine ca am actionat la timp si-am urcat sa-mi adun toate cele cateva lucruri care erau pe-acolo, ca nu ne mai intoarcem la Pirna. Si eu care sperasem sa mai mananc din murele alea care erau langa magazinul universal din apropiere…

Inca nu stiu ce-o sa se intample incepand din momentul de fata, la fel eram si de dimineata. Prima oprire a fost la un complex de forme in gresie. Pentru ca suntem pe valea Elbei, vale in care raul asta a curs milioane de ani si a avut grija sa faca depozite anuale de nisip fin si alb din munti, e normal ca toate orasele sa fie facute din blocuri de gresie exploatata din apropiere. Ultima era glaciara a avut grija sa se ocupe de presarea nisipului si cimentarea lui, dupa care a avut grija si sa erodeze frumos, in forme dreptunghiulare, tot ce crease. Si asa a erodat totul, ca acum au ramas niste formatiuni tabulare prin toata valea. E ca un restaurant pentru uriasi, cu felul principal salata de pin. Se pare ca pinul e un motiv recurent in zona asta a Germaniei. Ma intreb ce va fi mai in nord, cand ne apropiem de capitala…

Si ziceam de gresie. Vai, asa ceva nu mi-a mai fost dat sa vad. In Ciucas mai sunt formatiuni asemanatoare, dar acolo au mai degraba forma conica, nu prismatica. Aici coloanele au toti peretii drepti, sunt formate din placi suprapuse care sunt erodate de vant in mod selectiv, dar la o scara mult mai mare decat babele Bucegilor. Te lasa fara cuvinte privelistea de la baza coloanelor innegrite de vreme, cu toate fantele si ferestrele de vant inalte si subtiri, prin care poti privi lunca raului aflata la cateva sute de metri mai jos. Sper sa-mi reuseasca panorama telefonoasa, altfel voi ramane cu imaginile din amintire, vederile si moneduta aramie pe care mi-au facut-o cadou si pe care e desenat frumos un peisaj columnar.

Al doilea obiectiv a fost Pillnitz, unde am vizitat un mare si extins castel fix pe malul Elbei. Foarte frumos. Apa urcase pana la primele trepte, ploua, noi n-aveam umbrele. Ne-am plimbat, ne-am balacit prin balti, ne-a plouat bine, am vizitat gradina cu plantele ei cu placute, gazon si arbori superbi, ne-au intrat in papuci pietricelele rosii de pe alei, la un moment dat eu m-am saturat de asta si mi-am dat jos sandalele si-am mers in picioarele goale prin gradina minunata a fostilor aristocrati. Atat de bine ne-a stropit ploaia, ca mi se ingreunase geaca si ma tragea in jos. Dar a fost foarte fain. Si dupa ce ne-am murat suficient, am intrat intr-o brutarie-cofetarie-cafenea si am baut un ceai, respectiv chestii cu cofeina. Thomas spera ca lumea sa manance prajituri, dar eu am vrut o chifla cu unt mai degraba, iar Tinei ii era pofta de o impletitura din aluat de cozonac si de un fel de chifla despre care nu stiu nimic.

Acum suntem din nou in masina, am fost la bunica lui Thomas si am mancat si am povestit si am gustat un vin alb sec din Africa de Sud, am mancat un mar picat in gradina (ce-am putut salva din el, cel putin) si-am pornit la drum. Am o senzatie ciudata in picioare din cauza vinului, dar atat. Acum pot rememora restul zilei.

Dupa ce am ajuns in Dresden ne-am indreptat spre centrul istoric, dar am trecut mai intai peste ‘minunea albastra’, un pod mare si foarte vechi peste Elba. Centrul vechi e destul de restans pentru ca restul n-a supravietuit bombardamentelor din al doilea razboi mondial. Dar e atat de mare si impunator si cu atatea detalii… M-a parasit vocabularul. Voi reveni.

Acum o sa mergem o jumatate din drum pe aceeasi ruta pe care am luat-o cand am venit in sud, dinspre Cotttbus, dupa care vom urma autostrada 13 in continuare, pana la Berlin. Apune soarele si ce-i ciudat e ca pe net zice ca apune in jur de ora 8, dar e 9 fara douazeci si inca mai are… In fine.

In Dresden e o catedrala evanghelica in care, in timpul razboiului, s-au adunat multe femei cu copiii (ca restul oamenilor erau prin tancuri si avioane si de-astea) si se rugau sa inceteze bombardamentul. Raspunsul divinitatii… ei bine, s-a manifestat foarte violent. Sub forma de bomba. Fix in catedrala. Nemtii i-au facut poze cand era in ruine, calda, dupa bomba, dupa care au reconstruit-o si n-au mai fost in stare sa faca turla sa se sprijine in propria forma si dupa aia au pus pozele cu cladirea distrusa de razboi pe vederi. Oau, uite, am o vedere cu orasul asta fain in ruine. Super… Asa mai sunt vederi si cu restul orasului in ruine. Schelete de cladiri, fara acoperis, cu spatii dreptunghiulare acolo unde inainte erau ferestre, totul ars si sec. Cine ar vrea o asemenea amintire? Sau, mai rau, sa trimita altcuiva o vedere cu asa ceva…

Sunt multe castele in zona, iar in oras e un complex cu un castel urias, o biserica a regilor, opera cu trei etaje de loja si alte chestii… statui (vii sau de bronz), fantani, trasuri si balegi, inghetata, turisti asiatici si/sau rusi, blazoane, semafoare cu femei cu codite impletite…

Avem parte de un apus superb pe autostrada, printre morile de vant…

Acum o ora si jumatate am inceput calatoria sper Germania. N-am mai fost niciodata si mi se pare foarte tare ca am fost invitata. De vreo ora masina arata viteza constanta intre 120 si 140 de kilometri pe ora. Dar inauntru nu se simte. Nu-mi vine sa cred cat de repede si usor m-am adaptat la conditiile astea, cand stiu bine ca nu-mi place viteza. De ceva vreme, drumul sau ce-o fi, ca autostrada cica nu-i, trece printre niste plantatii de pini si mesteceni. Sunt multi pini, toti drepti si inalti si rosii, cu cate un pamatuf verde in varf. E ca si cum ai trece printr-o padure uriasa de ace cu gamalie.

Mi-e foame, dar doar pentru ca acum e 1 si pentru ca m-am trezit la 7, cica sa am timp sa ma pregatesc de plecare. Toate pregatirile, cu tot cu micul dejun, au durat mai putin de o ora, asa ca la opt fara eram gata. Si la noua si jumatate am pornit spre facultatea la care isi face Tina practica pentru ca inainte sa plecam avea o sedinta. Eu am ramas in birou. Unul dintre oamenii care lucreaza acolo e pasionat de cultura japoneza. Sau cel putin de unele aspecte ale ei. Erau acolo pe jos doua ladite cu nisip si doua greble mici cu cate patru cuie, totul din lemn. Tina mi-a zis ca pot sa ma joc in ‘gradina de nisip’ daca am chef, dar eu cred ca-i mai degraba nisip de gradina. Si da, m-am distrat putin si mi-am pacalit foamea printr-o activitate creativa. Am desenat un dragon in ladita mai mare. Heh… si inca ce dragon. E mult mai usor sa desenezi in nisip si sa te joci cu umbrele decat sa desenezi si umbrele. Acum doar sper sa se bucure cineva de el inainte sa-l stearga si sa deseneze altceva…

Inca nu am ajuns la granita cu Germania, dar nici nu prea sunt sigura unde suntem, exact. Harta e mare si mi-e cam lene s-o scot. Poate cand ne oprim o sa vad exact pe unde am fost. Acum mai avem 48 de kilometri pana la urmatorul punct important din gps.

Afara, teoretic, ca practic nu pot simti, dar in wroclaw era si pratic, e extrem de cald, dar inauntru duduie aerul conditionat la o temperatura numai cu putin mai mica decat mi-e mie bine in pantaloni scurti. Dar nu ma plang. Ma bucur ca cineva binevoieste sa ma transporte intr-o tara pana acum necunoscuta mie.

Acum am in cap o melodie stupida pe care am tot auzit-o la radio, inainte sa gaseasca Ewelina postul cu muzica rock de-aia veche, cum imi place mie. Imi vine s-o smulg cu tot cu neuronii atasati, numai n-am cum, fizic. Inca. Se pare ca am din nou nevoie de tratamentul Nirvana, care a mers atat de bine de fiecare data de cand l-am descoperit.

Proful Tinei e de treaba. E si el blond, desigur, dar cine nu e in aceasta parte a lumii? Conduce foarte relaxat, dar nici n-are motive sa faca altfel. Tocmai a scapat de gps. Presupun ca de aici stie drumul foarte bine.

Ne-am oprit intr-o parcare, langa o benzinarie si un retaurant si o buda la care trebuia sa platesti ca sa intri si eu am ba…

Am intrat in Germania! Nici nu mi-am dat seama cand. M-au anuntat si am vazut ca tablele sunt scrise in germana. Atat. Si drumul e cu si mai mult mai bun decat pana acum. E pur si simplu o placere sa te dai cu masina pe aici. La viteze mari, dar responsabil. Hah. Oau… Asta-i tot ce pot spune momentan.

Ieri am ramas in Cottbus cateva ore. Am fost in apartamentul in care locuieste Tina de obicei, cand e la facultate, i-am cunoscut colegii de camera si am descoperit o groaza de jocuri despre care n-aveam habar pana acum, printre care multe de carti. Dar nu orice fel de carti, ci carti speciale pentru fiecare joc. Si-s multe si faine si ma intreb de ce eu n-am stiut ca exista asa ceva. Sau oricare dintre oamenii din jurul meu. Or sa stie de acum, am eu grija de asta. Serios, sunt atatea idei neexploatate. Nemtilor le place sa se joace. Si le place sa se joace serios…

Pe la vreo nu-stiu-cat era seara, am pornit cu Tina si Thomas, prietenul ei, in masina lor, spre Pirna, orasul lor natal. A condus Tina si ne-am dat pe autostrada si ne-a prins o ploaie zdravana, dar de-aia de facea ca masinile din fata sa ploua pe noi la vitezele alea. Iarba uda miroase altfel la ei, poate are alte ingrediente. Autostrazile sunt marginite de ‘gardurile’ sonice, dar nu de orice fel. Majoritatea sunt groase si transparente, cu o tenta albastra-verzuie, iar la viteza normala se vede foarte fain ce-i dincolo. E ca si cum te-ai uita la un film vechi, pe doua ecrane, la dreapta si la stanga.

Am ajuns cu bine la casa parintilor Tinei, am urcat la etaj, unde au apartamentul, ne-am trantit lucrurile in hol, ne-am jucat cu cainele, am povestit si ne-am dus la culcare. Eu am dormit in fosta camera de zi a Tinei, unde sunt multe scaune/fotolii si doua mese si doua ferestre in tavan. Da, in tavan, pentru ca-i mansarda. Si e foarte tare, toata din lemn, cu multi mutunachi peste tot si poze si chestii… Am dormit pe o saltea de plaja umflata pe trei sferturi ca-i greu s-o umfli mai tare si-i si mai greu s-o dezumfli. Azi-dimineata am incercat s-o impachetez, dar n-a mers smecheria decat partial, iar acum salteaua umflata pe jumatate sta intr-un colt, asteptand sa vina seara, sa o umflu din nou.

La micul dejun n-am mai facut mofturi (da, nici mie nu-mi vine sa cred cum am putut sa fac asa ceva) si am mancat cereale cu lapte DIN CUTIE, adica alb, fara chestii in el, rece, asa cum era in cutie. Cu nectarine. Mie nu-mi plac nectarinele. Dar au fost ok cu cerealele cu lapte. Si-apoi, ca nu ma saturasem, c-am bagat putine cereale, am facut un sandvich cu o chifla si o branza care era acolo pe masa. Mare greseala… Branza era de-aia putin mai moale, cu crusta de ceva mucegai si cu un miros intepator specific si foarte puternic. Atat mi-a trebuit, sa pun degetele pe branza aia. De fapt, pe o feliuta. Mi-au putit mainile a branza ore intregi, chiar dupa spalari nenumarate pe maini. Inca mai miros putin si e deja seara si azi m-am spalat pe maini de mult mai multe ori decat de obicei, c-a fost nevoie.

Mainile cu mirosul au fost una. Dar cand am gustat chestia… Vai, jur ca nu mai mananc branza de-aia ever. Never ever. M-am chinuit sa inghit toata chifla, cu branza topinda inauntru, ca fusese incalzita chifla si eu am fost suficient de desteapta cat sa bag branza inauntru, numai ca sa nu fiu naspa si sa arunc bunatate de chifla. Plus ca inca-mi era foame.

Dimineata am facut o tura prin oras, care-i chiar mic dupa cum mi-a fost spus, am fost pana in centrul vechi, care arata ca o replica la scara mai mica a Wroclawului, numai cu niste fantani dubioase, am intrat intr-o cladire langa o biserica protestanta care arata izbitor de asemanator cu o catedrala catolica de-aia veche, traditionala, am intrat si in biserica, am gasit niste vederi, am vazut o pictura mare si faina (copie dupa o pictura faimoasa) despre centru si cladirea in care ne aflam si atat. Tina stie multe chestii despre ce-i in jurul orasului si despre Dresden, unde o sa mergem maine, si despre muntii de gresie, tot unde o sa mergem maine.

Dupa ce ne-am intors ne-am pregatit de plecare si am venit la sediul clubului de inot din care a facut parte Tina cu sora-sa pentru multa vreme si in cadrul caruia a castigat multe cupe la competitii, unde am rearanjat mesele si scunele si am pus niste foi faine pe mese, pe post de fata de masa, si alte maruntisuri, dupa care ne-am intors la casa si-am venit din nou aici, de unde scriu acum de ceva vreme. Apropos, azi, toata ziua, a fost vineri.

Am adus niste multe feluri de prajituri si/sau torturi, iar cu ‘am’ ma refer la toti oamenii care sunt aici acum, in jur de nu stiu cati, ca nu i-am numarat. Nu-i pot numara, ca se misca. Ah, da, am uitat sa precizez ca azi, vineri, e ziua in care una dintre bunicile Tinei implineste satpezeci de ani. Si oamenii astia sarbatoresc printr-o adunare famuliala (ei zic ca au o familie mica, eu nu i-am contrazis, dar nu prea stiu familii, ca sa le compar, in afara de a mea, iar a mea e mai mica) la care mai intai se mananca desertul si apoi felul principal. Pentru ei aperitivul inseamna prajituri, iar felul principal multe produse de macelarie tinute un timp random pe gratar.

Am facut cateva observatii majore azi pe tema ‘nemti’. Sunt oameni foarte faini, cel putin cei astia douazeci cu care am de-a face. Sunt foarte primitori si deschisi si m-au adoptat una-doua. Se straduiesc sa-mi vorbeasca in engleza si sa ma bage in seama si sa fie interesati de existenta mea ca fiinta din alta tara, cu alte obiceiuri, mentalitati si experiente. Nu-s deloc increzuti, cum mi-au fost zugraviti de alte persoane, dar sunt linistiti. Le place sa manance in liniste, dar le si place sa manance mult. Da, le plac mancarurile aromate si cu gusturi variate si dure, dar nu stiu sa le combine. Ceapa, castravetii si berea sunt ingredientele principale in orice mancare ar face. Bineinteles, dupa carnati, fleici in sange sau alte chestii de genul.

Mi-am uitat toate cele multe idei geniale pe care le-am gandit ceva mai devreme, ca intre timp am facut o plimbare faina prin ploaie, am vazut Elba umflata de ploaia care tot ploua de ieri, am stat in ploaie cu umbrela sa ascult picaturile, am construit un parc imaginar din lego, in care un omulet indreapta o secure catre capatana unei mate hello kitty care sta inofensiva intr-un cos. Copiii astia sunt insuportabili. Vorbesc incontinuu, ei stiu despre ce si cu cine, sa zicem ca cu ei insisi, nu inteleg complexitatea unui tablou static, nici nu-si pot imagina ce-am creat eu acolo. Am renuntat inainte sa-mi toace nervii. Oricum sunt obosita. Casc de-mi paraie falcile si ma prefac ca nu stiu de ce. Da, nu-mi place sa am de-a face cu copiii. Sunt asa fragili si trebuie sa ai grija ca tot ce faci sa-i faca pe ei sa se simta bine, nu sa fie corect. Daca n-ar fi asa rasfatati si ar fi pe bune, naturali, n-ar mai trebui sa ma orefac in preajma lor ca sa nu le distrug personalitatile delicate…

Ora 22:30. Inca ploua. Doar ca acum e intuneric.

O chestie care ma distreaza. Aproape toti sunt blonzi. Iar aia care nu-s, sunt pe aproape, sau au parinti blonzi. Nu-ti poti da seama cine al cui copil e decat daca privesti cu mare atentie la trasaturile specifice. Forme de nas, dinti, ochi, urechi, barbie, frunte, pometi… de toate. Inca o chestie care ma distreaza. Aici, in Saxonia, e foarte comun sa spui ‘nu’ cand zici da, dar un ‘nu’ scurt si vesel. ‘Nu’ se spune altfel, un fel de ‘noo’ trist şi descrescător…

Ieri m-am trezit râzând în vis. Râdeam în hohote. Am şi uitat de ce. La momentul respectiv era la fel de puţin hilar, dar în vis era foarte logic să râd ca un măgar de ceva nedefinit.

Eram la un fel de curs de ceva, că nu mai ţin minte. Şi erau mulţi studenţi, cam cât o clasă, şi ceva prof. Şi toţi stăteam într-o turmă întinsă pe o coastă înverzită şi foarte abruptă. Eu stăteam cel mai sus, cu încă cineva, şi nu vedeam ce se petrece jos pentru că eram fix la marginea… nu ştiu cum să exprim chestia asta în cuvinte. Era ca şi cum m-aş fi aflat pe marginea unei prăpăstii, numai că în jos era doar o pantă abruptă şi nu un perete vertical. Aşa.

În timp ce oamenii de jos explicau ceva ce nu ajungea la mine, m-a pufnit râsul. N-am idee de ce. Pur şi simplu râdeam din ce în ce mai tare şi nu mă puteam opri. Până m-am trezit. În realitate nu râdeam, dar aveam senzaţia aia de respiraţie întretăiată şi endorfinele alergau de nebune prin mine.

Toată scena asta s-a întâmplat la sfârşitul visului, în câteva secunde. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat înainte sau cum am ajuns acolo sus. Dar niciodată n-am visat că râd. Presupun că există un început pentru orice.

După care a urmat o zi ciudată. De fapt, o bucată din zi a fost tare ciudată. Şi nu din vina mea.

Aveam de gând să iau tramvaiul, să merg spre gară, unde ştiu eu o tarabă cu legume şi fructe şi mai mult de un fel de cireşe. Aşa că am mers în staţie, a venit un 2, în mod miraculos, fix când ajungeam, m-am suit în el şi am aşteptat cuminte să ajung la Galeria Dominikanska şi de-acolo la următoarea staţie. Dar, surpriză, n-am mai ajuns la galerie. De fapt, tramvaiul se îndepărta vertiginos de ruta obişnuită. Iniţial am avut senzaţia că trec prin locurile cunoscute, peste care a căzut brusc un văl de sărăcie şi mizerie. Parcă aş fi fost hipnotizată să văd totul cu mult mai urât. Clădirile la fel de mari, dar negre şi cu tencuiala pe cale să cadă, pajiştea la fel de verde şi arsă de soare, dar plină cu ţigani săraci şi corturi cu haine şi chestii murdare purtate de vând te colo-colo. După care ne-am băgat printre nişte blocuri, cu maşini de o parte şi de alta, într-o înghesuială de nedescris, cu claxoane şi viteză de melc. Nu ştiam ce să fac. Să cobor la următoarea staţie şi să merg pe jos până la ultima pe care o ştiam, să aştept… Cu cât aşteptam mai mult, cu atât mă îndepărtam mai mult de staţia pe care o ştiam şi cu atât bătea inima mai tare. Până am ajuns într-o staţie pe care am recunoscut-o. Fusesem acolo în prima zi, când am greşit drumul spre centru şi am luat-o în sensul opus, aşa că am zburat instantaneu din tramvai şi am luat la picior drumul pe care ar fi trebuit să-l fac în acea nefastă zi de 15 iunie. Şi am mers mult şi bine până am ajuns la rondul de lângă pasajul Grundwaldski, de lângă facultate. Şi de-acolo viaţa şi-a urmat cursul simplu…

E duminică. Plouă. Sunt în tramvai. Am decis să fac o mică plimbare până la un capăt de linie. 10. În cluj înca n-am apucat să fac asta. N-am fost în capătul estic al 30-ului sau al 24-lui. N-am simţit nevoia. Oricum n-aveam ce face acolo. Şi pot merge oricând în următorii ani. Totuşi, aici nu ştiu când voi mai avea ocazia să ajung, aşa că mă bucur de biletul meu de 30 de zile pe toate mijloacele de transport în comun cu regim normal din oraş. Poate o să explorez fiecare linie. Sper să fie distractiv. Acum mă îndrept spre capătul nord-vestic al oraşului. Nu mi-am luat harta cu mine. Poate pentru că plouă…

Ieri, ca de obicei sâmbăta, am spălat hainele dimineaţa. Bine, a trebuit să aşteptăm să primim cheia de la camera cu maşina de spălat şi asta s-a prelungit până pe la 12, deci nu chiar dimineaţa. Era o zi extrem de călduroasă, ca şi cele dinaintea ei, aşa că am zis c-o să aştept să treacă orele de maximă căldură ca să ies şi eu pe-afară, la o mică plimbare. Până m-am dumirit eu pe la 4 deja se adunaseră nişte nori mari de ploaie şi a început să fulgere. Evident că era vremea perfectă pentru ieşit. M-a plouat în tramvai, era aşa de fain cum intra apa pe geamurile deschise… Dupa o răpăială zdravănă, de avertisment, a venit ploaia care continuă şi azi şi bălteşte prin oraş, pe liniile de tramvai.

Am fost în Kaufland. Nici nu ştiam că există în Wroclaw, ce să mai zic de zona asta a oraşului. E foarte mult spaţiu liber şi clădirile sunt mari şi impunătoare, pe o suprafaţă extinsă, dar la distanţă mare între ele. Nu ştiu de ce venind încoace am simţit o porţie intensă de adrenalină. Acum n-am decât să aştept cuminte să ajung în cartierul meu. Data viitoare o să iau busul din faţa facultăţii care duce la Real, aşa, numai ca să explorez hipermarketurile wroclawiene. Şi ca să mă dau cu busul. Şi ca să-mi fac plinul de mâncare. Azi am găsit o soluţie ingenioasă pentru lipsa amestecului mexican în Polonia. Se ia o pungă cu legume, nişte orez, porumb (că-mi place mie mai mult, nu de alta), se trântesc ingredientele în acelaşi recipient şi, voila, amestec mexican. Acum mă voi retrage în carapace să ascult nişte muzică bună şi să mă bucur de ploaie.

Mi-am luat banii azi. În sfârşit pot şi eu să-mi iau o îngheţată de la colţul străzii sau să-mi fac un abonament pe liniile de tramvai să nu mai lenevesc toată ziua în casă şi să nu-mi tocesc toate picioarele pe orele de mers până la obiectivele din centru sau mai departe de centru, pot să ies în oraş şi să merg şi eu să mă bâţâi pe undeva, să observ că sunt doar diferenţe nesemnificative între felul de a se “distra” al românilor şi cel al polonezilor, pot să merg să-mi fac un tricou la care mă tot gândesc de ceva zile, pot să iau nişte hârtie faină şi să construiesc nişte amintiri cu aromă personală pentru colegii de aicim pot să… iui, da, să plătesc căminul şi să întreb pe tanti care se ocupă cu asta dacă există vreo şansă să am net în cămin vara asta.

Am hrănit o oaie mai devreme. Cu prune verzi şi vişine prea coapte. Şi nu, încă nu am ajuns la grădina zoologică. Oricum acolo nu ai voie să hrăneşti animalele. Încă ceva ce pot face. Pot merge la grădina zoologică. Dar oaia asta e în curtea interioară a universităţii. Alături de un viţel şi patru cai. E foarte pricăjită, biata de ea, şi tânjeşte după o bucată de iarbă verde. Acolo în ţarc are numai uscăciuni. E aşa tristă… M-am hotărât să merg azi să culeg nişte mere de pe lângă garduri, de pe unde ştiu eu, să-i aduc mâine să aibă şi ea o bucurie în viaţă. O mână de mere pe jumătate stricate… De ce oamenii nu se pot mulţumi şi ei cu atât? Sau ceva echivalent, cel puţin.

Duminică am mâncat zmeură de unde aş fi sperat să mănânc cireşe. Oricum m-am bucurat că am găsit ceva… Şi pe drum am găsit nişte multe mere picate şi coapte la soare şi o libelulă călcată de cineva în picioare. Era un Calopteryx splendens. Nu am mai văzut până acum aşa ceva, pe viu. Bine, pe mort, că era… uscată. Dar avea nişte culori atât de frumoase…

Libelulă (poza nu-mi aparţine, evident)

Ieri o turmă de copii care vorbeau engleză, dar nu erau englezi şi să fi fost americani mi se părea cam tras de păr, a poposit pe gresia de la intrarea în cămin. Poate le era cald şi vroiau un loc cu umbră, dar asta tot nu explică de ce au blocat pentru câteva ore bune accesul în cămin, anume scările şi singura uşă pe care se intră în ditamai clădirea. Plus că în jurul căminului e tot o pădure (bine, zonă cu copaci), deci mult loc cu umbră care nu-i în faţa unei uşi şi nu acoperit cu gresie. Sau no, poate nu le place natura. Încă n-am aflat care era scopul vizitei lor, presupun că nici n-o să se întâmple. Să aflu, adică.

Nu ştiu ce altceva interesant s-a mai întâmplat în ultima vreme, în afară de faptul că s-a terminat practica. Aştept păreri, impresii, alte chestii de la participanţi. Deja am primit ceva poveşti de la trei persoane. Bănuiesc că la asta voi rămâne, dar fie… Eu aştept, bine?

Joi, opt iulie. Azi am avut o zi chiar activă. Am mâncat îngheţată cu nişte oameni, am evaporat nişte probe şi… am uitat. Ideea era că am aflat cum mănâncă polonezii îngheţata. Multă, pe farfurie, cu linguriţa şi nişte lichior de ouă pe deasupra.  Dacă tot suntem în departamentul care face analize pe ouă…

Ok, nu mai am timp de scris. O să completez mai încolo. Asta e

E iar duminică. Am fost invitată la un concert de muzică ţigănească de-a egiptenilor. Zilele astea în Wroclaw e un festival de muzică şi dans popular din afara Europei, cu tot felul de oameni, printre care scria pe site că şi un şaman de nu-ştiu-unde. Şamanul n-a mai venit, probleme personale. Evident că am zis ‘Of course I’ll be there!’, după ce am intrat pe site-ul evenimentului, am văzut programul şi preţul biletelor, mi-am numărat oftând banii din portofel şi-am fost anunţată că biletul la concertul ăsta e un fel de cadou de ‘bun-venit în Polonia’.

Am ajuns cu o jumătate de oră mai devreme la locul de întâlnire, în primul rând pentru că am vrut să fiu sigură că ajung la timp şi apoi ca să am timp să-mi reconfigurez traseul în cazul în care aş fi nimerit într-un cu totul alt loc decât trebuia. Totuşi, am ajuns bine şi unde trebuie şi m-am refugiat sub un salcâm, pe o moviliţă de pământ cu nişte ierburi uscate pe ea.

Pe drum am trecut peste podul care se vede de pe podul peste care trec de obicei când merg cu tramvaiul spre centru. E aşa mare şi… albastru. Oamenii se îndreaptă încetul cu încetul spre clădirea în care va avea loc concertul. Nici nu ştiu ce fel de sală de spectacole încape acolo, dar voi vedea în curand. De fapt, nici nu ştiu la exact ce oră începe concertul. N-am mai apucat să intru pe net să verific şi pe afiş nu scrie.

Apropos de net, am vorbit cu tanti de la biroul care se ocupă cu toate chestiile în cămin, inclusiv netul, iar ea mi-a spus că băieţii care se ocupau de net în cămin au pierdut lista pe care era numele meu şi alte chestii neinteresante şi că s-au mutat între timp şi că de-aia n-am avut net şi că se va ocupa ea de “problemă”. Asta a fost vineri. Deci sper ca până în august să apuc să primesc net în cămin. Dacă nu, asta-i, mă descurc. Să zicem…

Cred că mă voi întoarce la cămin cu un bus de noapte, dar asta după ce găsesc un automat de bilete şi un bus care chiar merge încolo. Şi ceva de mâncat. Chiar nu ştiu se-i cu mine şi cu orele astea aiurea de masă.

Ewelina a zis că mâine avem de lucru. Abia aştept. Nu de alta, dar măcar să nu zac precum o clătită pe care n-o vrea nimeni că toata lumea e sătulă. Ştiu c-aş putea să fac un milion de lucruri, printre care să învăţ la spaniolă, dar trebuie niste voinţă şi dorinţă pentru asta. Şi mie mi-e lene să mă apuc de lucruri vechi. De fapt inventez scuze, dar mă voi apuca la un moment dat şi de astea.

E şi jumate. Acum să văd cine, cum şi când şi mai ales cu ce vine. Apropos de spaniolă, sunt ceva studenţi spanioli în cămin. Poate o să reuşesc să-mi fac curaj să cobor şi eu în faţa căminului, acolo unde se râde şi se bea bere şi să vorbesc cu nişte oameni. Poate aşa exersez puţin şi-mi pun la punct gramatica. Sau doar o să fiu o găină şi n-o să fac asta pentru că mi-e prea bine în starea actuală.

Clădirea asta care îmi aduce aminte de facultate emană căldură. Muuultă căldură. A avut toată ziua să se încarce cu energie solară şi acum o cedează încetul cu încetul. Nu ştiu ce să mai scriu. Mă opresc aici şi studiez oamenii şi felul în care interacţionează.

După eveniment: A fost chiar foarte fain concertul. Păcat că eram într-o sală de teatru şi nu aveam cum să dansez între scaune, c-aş fi făcut-o. Tanti care cânta chiar a luat la dans două tipe din primul rând de lângă culoarul central şi ele s-au cam dat în spectacol. Un spectacol cam grotesc, părerea mea.

Ţiganii din Egipt sunt aşa de şterşi în comparaţie cu ţiganii europeni. Adică au muzică faină şi instrumente faine şi cântă fain la ele, dar au o ţinută sobră, probabil tipic egipteană, formată dintr-un fel de ce s-ar putea numi pijamale sau cămăşi de noapte, cu câte un fular atârnând de după gât sau nişte pietricele colorate/paiete strălucitoare pe piept. La asta nu m-am aşteptat. Şi nu m-am aşteptat nici ca organizatorii să cheme nişte ţigani să cânte într-o sală de teatru, unde toţi oamenii sunt imobilizaţi în fotolii. E pur şi simplu ilogic. Dar au făcut-o şi eu am ignorat partea asta, aşa că am dansat în fotoliul meu şi m-am bucurat de muzică.

Diseară este seară de tango argentinian, tot în cadrul festivalului. Abia aştept. De data asta chiar nu ştiu cu ce mă întorc la cămin. Aseară am venit cu un tramvai, că circulă până seara târziu, dar Ewelina a zis că este un tramvai special, aşa că o să vedem.