Andrea Bede

Da, l-am văzut. Da, l-am luat de pe net la două zile de la lansare prin cinema-uri şi da, oamenii l-au filmat şi amestecat şi rearanjat şi pus pe net ca eu să-l iau şi să-l văd. Dar despre cum văd “pirateria” în România cu altă ocazie.

Nu ştiu de ce m-aş apuca pentru prima oară să scriu propriile impresii despre un film fix după filmul ăsta. Cred că mi-a lăsat senzaţia c-aş putea spune multe despre el. Mă refer la chestii pe care nu le-au spus deja cei 500 de oameni care au dat cu părerea pe imdb.

Am aflat acum o săptămână de existenţa producţiei ăsteia şi de faptul că “va fi cel mai mare film al anului, blah blah blah, cel mai scump din toată istoria filmului, blah blah, va nu-ştiu-ce …”. Am văzut atunci şi trailerul, care mi-a prezentat în două minute cam tot ce mi-ar fi trebuit pentru a construi un schelet al filmului, dintr-un capăt în altul. După vizionarea filmului în sine, am adăugat doar detalii ici-colo, nimic major.

Senzaţia acută pe care am avut-o în timpul filmului a fost aceea de colaj tridimensional de desene animate clasice pe care orice om de vârsta mea cam trebuie să le ştie, de filme animate mai puţin decât foarte cunoscute şi bucăţi din filme şi ele clasice şi hiper-cunoscute. Am şi câteva exemple clare: povestea poate fi uşor urmărită în două lung-metraje animate pe care eu le-am văzut de curând, Atlantis: The Lost Empire şi Prinţesa Mononoke, în cadrul cărora aceleaşi două civilizaţii total opuse se luptă pentru un spaţiu sacru posesor de puteri magice. De fapt, tema e mult mai largă şi a fost exploatată de mult timp în literatură, dar acolo e altă poveste. Cele trei filme se aseamănă izbitor şi în ce priveşte numeroase detalii, cum ar fi:

- “răul” vine de fiecare dată cu oamenii moderni care deţin arme confecţionate din oţel şi alte materiale “rele” şi care folosesc forţa focului pentru a pârjoli frumuseţile întâlnite în cale; (e ciudat cum omul modern, creatorul acestor opere cu şi despre sine, se dispreţuieşte într-un asemenea hal încât preferă să inventeze o lume utopică şi total de neatins, pe care să o preamărească şi s-o ridice în slăvi, conştient că nu poate ajunge într-o asemenea realitate, în loc să facă ceva ca să schimbe felul în care se vede pe sine şi tot ce-l înconjoară…)

- oamenii moderni (“răi”) vor întotdeauna ceva pe care-l vor lua cu forţa de la altcineva şi nu au pic de sensibilitate, deşi întotdeauna se va găsi în comunitatea lor un erou civilizator care va sparge bariera şi-şi va trăda poporul pentru a-i “salva” pe cei “buni”;

- cei “buni” nu deţin tehnologia avansată a “răilor”, au un sistem de organizare arhaic şi aproape de natură şi pun mare accent pe supravieţuire şi adaptare continuă la condiţiile de mediu, dar sunt conectaţi la o sursă superioară de energie la care ceilalţi nu au acces; cu ajutorul ei, luptă la fel de crunt şi-şi omoară adversarii cu aceeaşi sete ca şi “răii”, nedovedind cu nimic superioritatea lor în ce priveşte contactul cu alte “civilizaţii”;

- în jurul începutului ultimei treimi a filmului are loc criza majoră, ce s-ar putea numi “punct culminant”, prelungit, mai degrabă, într-o “dreaptă culminantă”, că durează cam până înaintea sfârşitului efectiv; criza e, de fapt, o luptă crâncenă între cele două lumi, în care una atacă, cealaltă se apără, după care atacă la rândul ei şi striveşte primii atacatori până la aproape ultimul, că trebuie să rămână câţiva supravieţuitori care aleg calea “pură” a “bunătăţii”…

Bine, mai sunt puncte şi detalii comune, mi-e momentan silă să le mai scot în evidenţă. În Avatar am văzut foarte clar şi trimiteri la Laboratorul lui Dexter, cu robotul lui preferat, nu ăsta, ci celălalt, multiplicat fără număr şi utilizat cu semi-succes în scena finală cu morţi de oameni.

Bine, mie mi-a ajuns, sper doar ca şi toţi ceilalţi oameni care or să vadă filmul or să se bucure de… um… munca gigantică a oamenilor din pre-intra-post producţie şi o animaţie faină, că-i cam atât…

Deschid o fereastră spre o nouă lume. Cerul ăsta alb şi oamenii grăbiţi mă alungă. Doar că şi în lumea nouă nu se vede nimic. Nu e noapte, doar nu există un soare care să emită unde în spectrul vizibil. Steaua albastră pe care mă dădeam cu barca s-a dezintegrat, dar nu ştie să se reintegreze, a dispărut din universul meu. Nu mai am nici măcar elefantul-vâslă, s-a metamorfozat şi el în nimic. Mi-au dispărut balenele, au rămas doar doi delfini. Sper doar să nu se mănânce reciproc. Or să ajungă amândoi pe-o căpăţână rasă, yin şi yang, împreună ca pe-o copertă verde mânjită cu zemuri roz de oamenii care nu ştiu să aibă grijă de lucrurile altora.

***

Experienţa de student, după două luni de mers la cursuri şi lucrări practice, zbenguit prin locuri publice şi salutat ciori cu guler gri:

Municipiul Cluj-Napoca e mare. Da, mă pot rătăci prin el.

Cursurile-s faine, că-s cu profi tineri, cu idei, principii, idei, convingeri, unii cu şi alţii fără vocabular tare dezvoltat şi folosit fără restricţii. Seminariile, adică lucrările practice, la fel. Încă nu avem chestii prea diverse la dispoziţie, dar mai este timp.

Oamenii de pe stradă par snobi. Ăia de te abordează cu fluturaşişi cărţulii pentru proşti sau cer bani sunt snobi. Da, îi judec, sunt o vacă, asta e.

Locurile de zăcut prin sunt multe, dar e necesară o anumită stare materială ca să şi rămâi în ele după ce în general ţi-ai permis intrarea. Eu nu am o asemenea stare materială, deci zac prin cămin. Prin “zăcut” înţeleg “citesc”.

Examenele parţiale sunt foarte stresante. Nu pentru mine. Nu pricep de ce ar fi stresant ceva făcut ca să elimine o parte din stresul sesiunii. E ilogic, dar aşa-i viaţa, alandala.

Campania e naşpa şi extrem de enervantă, mai ales prin boxele care lălăie acelaşi mesaj cretin formulat stupid şi care atacă “adversarul”. Total stupid, părerea mea.

Încă nu am ajuns outcast-ul grupei, dar presimt că nu mai am mult şi relaţia mea cu o anumită persoană foarte influentă la nivelul turmei din care momentan fac parte va determina turma să mă lase în urmă. Nu că m-ar deranja acest fapt. Doar observ.

Someşul are cicluri de creştere şi descreştere destul de neplăcute, având în vedere că la debite mici se vede tot jegul ţâpat de clujeanul mai mic sau mai mare drept în albie. Când plouă măcar impactul vizual e mai puţin negativ, că se ascund mormanele de gunoi sub torenţi. Nu c-ar fi ceva benefic pentru râul în sine ca gunoaiele să fie scăldate încontinuu în apa curgătoare…

Mi-am adaptat limbajul la cerinţele academice, deci. Atât. Alţii s-au ţărănit sau au venit de-acasă cu exprimări ok pentru întâlnirea cu prietenii, dar cam zgârietoare pe auz în cadrul unei discuţii la curs. Nu pot controla pe nimeni, deci voi continua să râd. De ei, evident, ca o vită ce sunt.

Pescăruşii scot sunete de ciori, ceva nou pentru mine. Şi copacii sunt împodobiţi automat de cum le pică frunzele. În viaţa mea, cumulat, n-am văzut atâta vâsc cât am văzut pe malul Someşului, pe-o bucată de zece metri pătraţi. Mna…

***

Voi reveni. Cândva…

Poate reuşesc, pe această cale, să anunţ anumite persoane de motivele pentru care pare că scriu atât de mult sau motivele pentru care pare că nu zic nimic atunci când scriu atât de mult.

Aş putea începe cu faptul că nici unul dintre oameni nu spune nimic, nici chiar în cele câteva cuvinte care i se par suficiente cât să spună o enormitate. Dar am alte motive, unul ar putea fi chiar procedura asta prin care poţi arunca cititorul dintr-o oală în alta fără să-şi dea seama, poate ca să-l înveţi să-şi dea seama cât de mult îl controlează tot ce citeşte în orice clipă şi cât de atent pot fi construite anumite texte.

Degeaba spui că nu se pierde nimic dacă scrii mai puţin. Spun asta pentru că omul de azi e atât de pseudo-ocupat/obosit/stresat/lipsit de imaginaţie încât nu se va opri după ce citeşte un rând, ca să lase înţelesurile fundamentale ale lumii să i se reverse în cuget, ci va hotărî că “asta-i tot? bun” şi va trece mai departe.

N-are rost să mai scriu, m-am apucat dintr-un impuls, pe care l-am lăsat să se joace cu mâinile mele, dar oricum tot ce scriu e retorică goală, după cum a ţinut cineva să-mi atragă atenţia.

Mi-am adus aminte de un experiment de-al meu din 2008, primăvara. Poate spune ceva mai mult decât sunt eu în stare acum

O piatră.

Soarele.

Sânge.

Cu alte cuvinte:

Păşesc agale către casă. E o zi frumoasă, asfaltul de sub picioarele mele mai are puţin şi se transformă într-o masă încinsă şi lichefiată. Tălpile mă ustură, ca în orice altă zi de vară. Trotuarul nu vrea să fugă de sub picioarele mele pentru că totul în jurul meu e caracterizat de o moleşeală molipsitoare. Privesc în jur. Pustiul se dezvăluie în toată splendoarea. Totuşi, e centrul oraşului, ar trebui să fie oameni. Sau poate e prea cald ca cineva să se încumete să iasă la ora aceasta. Îmi ridic privirea spre cerul albastru, intens, adânc, gol. Piciorul meu se loveşte de ceva. E o piatră. O piatră rotundă, frumoasă, gri. O ridic şi o ţin în palmă. Simt cum îşi transmite căldura către mâna mea. Se contopeşte cu palma mea ca o bucăţică de ceară topită. Parcă încearcă să se scufunde în pielea încălzită. Privesc în sus. Soare! Tu eşti de vină pentru asta! Tu vrei să las o piatră să mă cuprindă, să-mi invadeze corpul, tu vrei să mă topesc aici, pe stradă. Ia-ţi copilul de piatră! Topeşte-l pe el! Arunc piatra cu forţă spre astrul de care nu mă mai protejează nimeni şi merg mai departe, în acelaşi ritm încetinit în care simt cum timpul se dilată. După o lungă durată de încremenire, viaţa porneşte din nou, ca la fluierul unui arbitru. Aud un ţipăt. Adrenalina îmi invadează tot corpul cu un nou val de căldură. Nu din nou! Căldura asta dă viaţa sau ia viaţa? Alerg înnebunită spre sursa ţipătului. O localizez uşor, pentru că ţipă şi plânge suspinând. E un copilaş care zace pe iarbă. Mâinile îi sunt mânjite de sânge. Privesc către părul lui curat şi fin şi văd cum un firicel roşu se prelinge lin către pământ şi cade în picături care sar apoi la distanţe de câţiva centimetri. Îl întreb ce a păţit. A căzut? S-a izbit de ceva? Poate un perete… Nu îmi răspunde pentru că lacrimile îi invadează buzele tremurânde, dar îmi arată cu mâna ceva lângă el, acoperit în mare parte de substanţa purpurie pe jumătate coagulată. E o piatră. O piatră rotundă, frumoasă, cândva gri…

Acum te întreb: ce e mai uşor de citit? Trei cuvinte care înseamnă cât un milion, sau trei sute de cuvinte care înseamnă cât… trei sute?

Am eşuat.

Ca un plagiator de mici dimensiuni ce mă aflu, am cules idei de la oameni, le-am combinat, amestecat, sortat, scuturat, cernut, recombinat şi-apoi le-am trântit în acţiune într-o formă încă în lucru. Adică, pe lângă faptul că scriu tot felul de cuvinte fără legătură între ele (aici şi altundeva), mai fac şi câte o chestiuţă căreia azi îi zic cercel, mâine brăţară, ieri cutie şi tot aşa. Am ajuns ca până acum să-mi construiesc trei obiecte (practic patru), pe care poate într-un viitor suficient de neîndepărtat la voi şi oferi unor oameni doritori de câte aşa ceva.

***

Cercei bilă sau patru struguri copţi, împreună cu nişte porumb...ace/ele(-iţe sigur nu merge) frumos deformate

***

Deoarece în timpul excursiilor pe munte nu am beneficiat de posesia unei camere digitale “de făcut poze”, deci nici poze n-am făcut prin jurul şi din vârfurile munţilor, voi posta alt fel de poze, cu cele trei (patru) obiecte pe care am avut inspiraţia să le creez din lână, apă, săpun, aţă, ace şi încuietori/agăţători. Materialul a ajuns din lână neprelucrată să se numească pâslă, printr-un proces suficient de dificil încât 99,99999% dintre oamenii planetei să nu se-apuce să-l perfecţioneze/continue după primele două minute. Deoarece îmi place să nu-mi mai simt palmele după câte o oră de stat la discuţii amicale cu lâna, la fel de mult cum îmi place să-mi admir operele, cu ochii holbaţi la vederea unei asemenea cantităţi impresionante de frumuseţe concentrate în nişte bucăţele atât de mici de obiect, nu voi renunţa prea curând.

***

Chestie de pus în jurul încheieturii superioare a mâinii, e de dat cadou (dacă nu-ţi place, poţi s-o oferi, la rândul tău, drept cadou cuiva)

***

Mâine, după ce cel mai probabil las un pacheţel la poştă (da, nu mai e plic, e pachet. hi hi) sau chiar înainte, depinzând de traseul meu prin oraş împreună cu memoria mea de varză de Bruxelles (adică suficient de mică), voi face o vizită micului magazin de pe strada Ciucului care găzduieşte cu duioşie două coşuleţe cu punguliţe cu câte zece grame de… lână colorată în multe (adică nu chiar, dar sper c-or să mai aducă odată cu noul stoc) culori vii şi drăgălaşe, una şi… două, trei, se cam repetă. După care-mi voi pune în aplicare genialul plan pe care nu prea l-aş aplica azi, printre altele având în vedere faptul că abia-mi simt mâinile şi ăsta (faptul) încă nu-i o problemă, dar săpunul afectează grav echilibrul lipidic superficial al pielii. Deci de mâine lucrez cu mănuşi.

***

Chestie de legat în jurul gâtului sau, după preferinţe, în jurul încheieturii uneia dintre mâini

***

Poate că, dacă în timp o să atrag suficiente priviri cât să existe doritori de comenzi, o să-l rog pe Alex (pe care să nu-l prind că nu zboară la Roma, că nu-i mai fac avion de hârtie, cum îmi pusesem în gând fix ieri) să-mi compună pe blog un formular de comandă (cum am văzut că se poartă pe-acolo pe unde se vând chestii online), nu pentru că n-aş fi în stare să învăţ să-mi fac eu unul, ci pentru că mi-e extrem de lene să caut. Dar nu mi-e lene să fac chestii din lână şi hârtie (da, eternul de acum origami şi, mai nou, oribana). E mult mai fascinant să învârţi lână sau hârtie între degete decât să învârţi taste. Bine, poate (doar) pentru mine.

steluţe cu mai mult de cinci răzuci, că alea nu-s raze

Considerând înclinaţia mea din ultima perioadă înspre cultura (literatura, artele plastice şi vizuale, teatrul, muzica) japoneză, e suficient de clară alegerea stilului în care lucrez. Adică liber, spre neperfecţionism, însemnând că există detalii impuse de material peste care nu pot trece fără a ajunge la artificialitate totală. Spre exemplu, nu pot forţa lâna moale şi fină să stea ţapănă exact acolo unde îmi trece mie prin cap, ci o las să zburde veselă (între anumite limite, evident. ce demiurg aş mai fi dacă n-aş impune limite creaţiei? poate un deus otiosus) şi să creeze noi modele, cum ochiul uman (diferit de cei ai mei, desigur) n-a mai apucat să vadă. Astfel, fiecare piesă e unică, mai ales cerceii, ale căror bile nu pot avea nici măcar aceeaşi dimensiune, că, deh, nu poţi aprecia volumul sub presiune internă provocată de legăturile mai strânse sau mai largi dintre fire al lânii în stare neprelucrată, adică un fel de chestie umflată şi moale.

Bancul meu de lucru e compus din diferite obiecte, pe care nu le voi numi din plăcerea de a savura frustrarea prietenilor mei imaginari la aflarea veştii potrivit cărora nu vor afla în ce-mi cufund eu mâinile de vreo trei zile încoace, zilnic (deşi e suficient să privească prin ochii mei ca să afle. doar că nu acum, că ar putea să afle doar ce scriu exact în acest moment).

***

Promit solemn că nu mâine, că nu am decât de dat din gură în faţa unei ilustre comisii, dar în alte zile de bac cu eseuri, explicaţii şi alte chestiuni scrise cu cuvinte (deci nu la matematică şi la informatică), adică la română şi filosofie, voi scrie mai puţin îmbârligat, spre bucuria profilor corectori, cărora le va fi cu mult mai uşor să înţeleagă la ce anume mă refer la un moment dat, în comparaţie cu cei ce s-au încumetat a rumega litere pe-aici.

ăăăă… patru.

Am observat oamenii care s-au perindat prin şi pe lângă cort. Majoritatea erau ori distraţi, ori extrem de enervaţi pe câte un aspect al vieţii citadine pe timp de sărbătoare. Am văzut că dacă omul nu pune mâna să încerce să facă măcar cea mai simplă piesă, nu are nici cea mai vagă intenţie să aprecieze munca depusă în construirea modelelor atârnate prin jur. De fapt, după ce se-apucă să facă un cocor, îl ia groaza şi se miră de cum de am avut atât de multă răbdare. Şi, de fiecare dată, explicaţia vine “Răbdarea se învaţă în timp.”, dar omul nu mai ascultă. Deja se gândeşte la sarmalele de-acasă, la standul ăla pe care l-a văzut acum două minute, la maşinuţele pe care trebuie să se dea. Deci răbdarea va trebui să fie învăţată altfel. 

O altă întrebare superbă este “Dar nu te plictiseşti?!”. Nu, cât timp activitatea pe care o desfăşori îţi place, n-ai cum sau de ce să te plictiseşti. Da, efectuezi aceleaşi mişcări, din ce în ce mai repede, odată cu experienţa, dar poţi şi să faci şi alte lucruri în acelaşi timp. Mie îmi place să citesc sau să ascult o carte în timp ce fac modulele. Sau să ascult profesorul la şcoală, când trebuie să fiu acolo. 

Cred că oboseala pe care am acumulat-o de-a lungul acestor trei zile poate fi egalată doar de cea a unui cioban care porneşte cu oile la munte. Drept în sus. Nu cred că merită retrăită o asemenea experienţă. Şi nici nu cred că o voi mai analiza. O s-o las să treacă peste mine. Bătând uşor din aripi de hârtie…

Mergeeeeee!! Wohoooooo!!

<acest text va dispărea în curând>

Pentru că sunt leneşă de felul meu şi pentru că am scris acum două săptămâni un articol pentru revista elevilor şcolii din care încă fac parte, revistă care încă nu a ajuns tipărită în mâinele mele, şi poate pentru că vreau să schimb ceva (nu cred că ştiu ce), am să transpun aici magnifica mea polemică de-o pagină despre vârsta, antevârsta şi postvârsta de optişpe ani. Pierdere plăcută a celor cinci minute!

***

Pentru tinerii din ziua de azi, vârsta de 18 ani nu mai înseamnă nimic. Nu mai aduce nici un drept, nici un privilegiu, nici măcar respect. Acum doar câţiva ani a împlini vârsta de 18 ani era o sărbătoare pentru că intrai, legal, în lumea adulţilor. Nu mai aveai constrângerile copilăriei, puteai să te exprimi într-un mod propriu, dezvoltat de-a lungul celor 18 ani de viaţă, puteai călători pe cont propriu şi-ţi luai responsabilitatea asupra acţiunilor proprii. Primeai dreptul asupra deciziilor tale care te priveau direct, ca existenţă fizică şi psihică. Se considera că ai ajuns adult.

Astăzi „majoratul” e un moft. Un prilej de a-ţi aduna „prietenii” pe undeva, „sărbătorind” doar puţin mai dezlănţuit decât la petrecerile anterioare. În fond, care mai e azi diferenţa între un majorat şi petrecerile din micile, dar sălbaticele, noastre cluburi? Văd una singură. Majoratul e organizat de persoana „sărbătorită”, pe când cluburile au personal cu experienţă.

După petrecere, totul se uită, totul revine la starea iniţială, nimic nu se schimbă în mentalitate sau comportament. Rămâi acelaşi naiv de care profită cei din jur sau acelaşi „spirit conducător” care porunceşte în grupul de amici unde şi când se va petrece. Ieşi în continuare cu ei „la o cafea”, cum ai făcut în ultimii patru-cinci ani, cine îi mai numără? Viaţa decurge identic. Poate doar că de acum îţi vor cere să-i transporţi pe undeva cu maşina pentru că, evident, este o obligaţie morală absolută să fii înscris la şcoala de şoferi cu mult înainte de a avea vârsta legală pentru a poseda un carnet de conducere.

E de înţeles, nimeni nu se schimbă peste noapte, dar poate că ar trebui să existe o perioadă de conştientizare a responsabilităţilor ce-ţi cad pe umeri odată cu împlinirea celor 18 ani. Totuşi, astăzi părinţii continuă să-şi cocoloşească odraslele, deci nu prea apar diferenţe între momentul dinainte şi momentul de după împlinirea fatalei vârste. Astfel că nu mai e nevoie de nici un prag, pentru că se poate observa cu uşurinţă că mulţi au devenit adulţi de la 13-14 ani. Însă nimeni nu spune că „adult” înseamnă „matur”…

Totuşi, pentru mine a deveni major înseamnă altceva. Înseamnă că am donat sânge cu prima ocazie şi că nu a mai trebuit să îi cicălesc pe alţii să meargă la centrul de transfuzii şi să doneze pentru că eu nu aveam încă vârsta legală. Înseamnă că acum pot să adun bani pentru o excursie în străinătate, fiind sigură că data viitoare nu voi avea nevoie de documente de la notar ca să ies din ţară. Înseamnă că pot face absolut orice îmi trece prin minte, doar că n-o voi face pentru că n-am cu cine. Înseamnă libertatea de a deveni liberă…

***

Da, ştiu, fix mai înainte îi criticam pe copilaşii de Bucureşti pentru aberaţiile de care au fost în stare în revistuţa lor “artistică”. Dar aici, în provincie, anticultura e prea bine dezvoltată ca cineva să-şi mai bată capul să-şi dea seama cât am aberat într-un asemenea “articol”. Deci revoltată voi rămâne, cu garoafa după ureche! (nu, habar n-am ce ar putea însemna simbolul garoafei după ureche pentru majoritatea oamenilor, ştiu doar că mă face să mă gândesc la frumuseţea feminină mexicană, înecată în culori aprinse şi stinsă cu un păhăruţ de tequila)

Am răsfoit de curând o… revistă. Am citit vreo jumătate dintre texte. Mă aşteptam la ceva mai mult de la nişte elevi de colegii naţionale de renume din Bucureşti. Evident, e vina mea că mă aşteptam la ceva. Articolaşe insipide, fără substanţă, fără substrat, fără ceva de spus. Majoritatea erau intitulate “Arta de a (completaţi aici subiectul)”. Aşa mi-a venit gândul “voi, de fapt, practicaţi arta de a nu spune nimic”.

În perspectiva mea îngustă se înghesuie trei puncte de vedere cu privire la această practică. Totul observat, experimentat, absorbit şi filtrat de mine.

***

Prima metodă este cea a omului… (să nu-i spun obişnuit sau simplu, că se supără) normal. Omul ăla despre care vorbeşte toată lumea, pentru care se scriu majoritatea revistelor, pentru care se fac majoritatea emisiunilor de televiziune şi radio şi căruia îi plac la nebunie automobilele. Acest om are un fel fascinant de a vorbi încontinuu, despre orice, cu oricine, oricând, în orice condiţii, doar ca să nu tacă. Practic, ceea ce are de comunicat este aproape nul şi s-ar putea reduce de obicei la două cuvinte şi o ridicare din umeri. Totuşi, insistă zi de zi, oră de oră, în fiecare secundă să le arate oamenilor din jur, care speră şi ei să fie ascultaţi cât mai curând, că ştie atât de multe încât nu-i permite propriei guri nici o clipă de răgaz, poate, doamne fereşte, pierde oportunitatea de a impune semenilor săi părerea sa expertă formată de-a lungul deceniilor de cercetare asiduă în domeniul mondenului şi al conflictelor politice internaţionale.

Nu scriu “bălării”, aşa au fost oamenii în jurul meu dintotdeauna. De obicei m-am limitat la a-i observa şi a râde pe înfundate de ce concluzii filozofice proferau în gura mare oricui ajungea printr-o eroare a Universului în apropierea lor. Uneori am intervenit, fără succes, evident, pentru că eu nu am antrenamentul lor supraomenesc care le permite să vorbească ore în şir fără să obosească (fizic, zic, deoarece mental nu prea are ce să obosească).

Acum prefer să-i ignor. Am auzit de ani întregi fiecare detaliu nesemnificativ al sistemelor lor elaborate de tras concluzii. Nu mai au nimic nou de comunicat. Singura schimbare ar fi poate ordinea cuvintelor sau neologismele foarte noi (nu, nu e pleonasm, chiar există neologisme mai bătrâne decât mine care pur şi simplu nu vor să se considere intrate în limba română – sunt ca doamnele de patruzeci de ani care vor să pară mai tinere decât fiicele lor de douăzeci) utilizate de generaţia mea.

***

O a doua metodă de a nu spune nimic pe care am observat-o e puţin mai rafinată, dar în fond la fel de total degeaba ca şi prima.

Chioşcurile de ziare sunt pline, dau pe-afară, imediat vomită toate revistele colorate, tipărite pe hârtie lucioasă şi “preţuite” la zeci de lei, de-ţi rupe buzunarele numai una, dacă te-a trăznit vreodată inspiraţia să ţi-o cumperi. Am eu ce-am şi cu risipa de hârtie şi mofturile marilor reviste, dar acum vreau să discut despre conţinutul lor, nu despre materiale (despre suport voi vorbi poate cu altă ocazie).

Cred că în viaţa mea am răsfoit în treacăt doar vreo câteva asemenea reviste, ale altora, evident. Dar cred că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Singurele “probleme” pe care le “discută” aceste reviste colorate (indiferent dacă se adresează obsedatelor de modă, machiaj, actori de la Hollywood şi scandaluri “mondene” sau obsedaţilor de fotbalişti – că dacă ar fi obsedaţi de fotbal poate că ar fi pe terenul de joc şi nu trântiţi în faţa televizorului, în braţe cu revistele cu poze – nu fotografii – ale “iubitelor” fotbaliştilor de “renume” internaţional) sunt aceleaşi de când au apărut primele tipărituri de acest fel.

E ca şi cum am avea prototipul Cărţii universale pe care toată Lumea vrea să o posede, iar în fiecare lună fiecărui muritor de rând îi sunt puse la dispoziţie noi şi noi ediţii, identice cu cele de luna trecută, doar că amestecate între ele; un număr nelimitat de interpretări ale acestei biblii a omului “de lume”, sub diverse design-uri, pe diferite texturi şi dimensiuni, la o varietate uriaşă de preţuri şi posibilităţi de plată (cash, card, alte modalităţi preferate de fiecare). Fiecare nouă ediţie ignoră anumite aspecte (de obicei cele accentuate în ediţia precedentă) şi scoate sub lumina reflectoarelor câteva detalii extrem de “interesante” şi “importante” pe care fiecare persoană “bine” trebuie să le aibă în vedere.

Practic, marea bătălie dintre marile corporaţii tipăritoare de reviste se reduce la lupta dintre arhiviştii fiecăreia, omuleţi nervoşi care scotocesc asiduu, cu nasul plin de praf şi mâinile pătate de cerneala cu plumb, în marea Carte universală, pentru a găsi măcar un concept, o fiţuică, o idee de comportament, un studiu, ceva ce n-am mai fost publicat de o vreme, ca apoi marea descoperire să fie etichetată cu “nou” şi trimisă la tipărire, către ochii avizi de “informaţii” despre cum să arăţi mai “bine”, cum să înnebuneşti bărbaţii cu toate chestiile pe care nu le ai, cum să înnebuneşti femeile, asemenea, cum să…, cum să…, cum să…

Dacă, totuşi, ar fi să tipărească cineva Cartea universală, ar ieşi un volum monstru, numai bun de făcut focul o iarnă întreagă într-o cabană comodă. Şi toate cuvintele din ea s-ar putea rezuma la “Fii tu însuţi, aşa cum simţi în momentul acesta. Şi vorbeşte doar când simţi că e imperativ să te exprimi.” Poate că dacă toţi oamenii ar tăcea când nu au nimic de spus, am ajunge să găsim o metodă de comunicare prin care chiar să putem transmite celuilalt întreaga încărcătură emoţională şi de semnificaţii pe care astăzi, oricât ne-am strădui, nu putem s-o transmitem nimănui. (da, ştiu, e un vis stupid, dar conştientizarea acestui fapt nu mă va opri, măcar azi, să cred în el)

***

Până aici nu am prea pus în discuţie conceptul de artă. Dar dat fiind că ultimul punct de vedere îmi este drag în mod deosebit şi arta, în general şi în particular, mi-e dragă, de asemenea, voi vorbi puţin mai pe larg despre arta de a nu spune nimic.

Dacă în primele două viziuni ale practicii acestei “arte” am prezentat cum oamenii normali zic multe, dar nu spun nimic, în a treia oamenii nu mai spun chiar nimic. Aici deja este vorba de oamenii care ştiu să se controleze, care ştiu ce să zică şi când să zică şi mai ales când să tacă. Tăcerea devine o artă şi practicarea ei în momentele oportune poate duce la rezultate spectaculoase.

Pentru mine arta înseamnă o poartă către un nivel superior simţurilor şi raţiunii. Această poartă poate fi reprezentată de orice, chiar şi de un punct negru pe o fereastră, nu neapărat de o creaţie masivă în pictură, sculptură, muzică, dans, teatru, literatură şi film. (Nu ştiu ce e dincolo de simţuri şi de raţiune, nici nu-mi pot închipui, dar am fost acolo şi e ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte. Nici în imagini, nici în sunete, nici măcar în legături de orice fel. E prea frumos şi prea dureros pentru ca cineva să vrea vreodată să prezinte ceva-ul pe care, nu cu mult efort, oricine îl poate atinge.)

Aşa că şi tăcerea sau abţinerea de la a spune “ceva” poate fi, pentru mine, o artă. Sper doar să ajung ca într-o zi să îi pot permite să izvorască din mine. Sau măcar să întâlnesc un om care să o cunoască.

**

Nu sunt sigură dacă ceea ce am scris eu are logică sau o înlănţuire care poate fi pricepută, ştiu doar că la trei dimineaţa suna mai bine introducerea (restul n-am mai apucat să rumeg). Poate o să mai intervin, mai ales în exprimare, la o recitire atentă. Până atunci, recomand înţelegerea pe bucăţele. Măcar alea cred că sunt destul de compacte.

Mi-ar plăcea să întâlnesc o persoană căreia să-i pot povesti orice, oricând, oricât, fără să am senzaţia că mă plâng şi că înghit timpul preţios al persoanei respective, care poate ar fi avut ceva mai util de făcut decât să stea să mă asculte pe mine deversând mizeriile din imaginaţia mea suprapopulată.

De fiecare dată când ies cu oamenii “în oraş” sau chiar în pauze am senzaţia că sunt într-un concurs cu tema “cine se plânge cel mai mult de propria situaţie”, unde premiul este o înţelegere generală din partea tuturor. Toţi exagerează, povestesc, umflă totul, ca să pară victima supremă. Trebuie ca atunci când deschid gura să rostesc nişte cuvinte atât de grave încât gaiţele din jur să tacă şi să mă privească fascinate. Dar eu nu vreau să dau mâncare leilor din propriul meu trup. Mă simt mică în asemenea situaţii. Mică şi lipsită de poveşti eroice. Viaţa mea nu e o bandă desenată.

Ştiu că scriu degeaba. Va trebui să continuu căutarea acelei persoane în mine. Nu o voi găsi altundeva. Deşi sper ca ultima propoziţie să nu fie valabilă în lumea asta…

Am un melc de hârtie şi nu ştiu ce să fac cu el.

Aş continua animalul pe care l-am început acum o săptămână, dar nu voi avea cui să-l dau.

Creez lucruri imaginate de alţii sau chiar de mine şi nici chiar oamenilor cărora le dedic nu le pasă.

Nici cât o geană pe obraz.

Nu vreau să devin un om care să spună “Da!” oricărei propuneri ce i se face.

Nu vreau să devin o marionetă, deşi ştiu că sunt una.

Nu sunt Pinochio, dar vreau să devin un copil adevărat. Liber. Fără prejudecăţi, fără principii, fără idei preconcepute şi fără site prin care să cern fiecare detaliu.

Vreau să percep lumea în totalitatea ei şi să interacţionez cu ea. Vreau să simt cum pulsează inima umanităţii şi cum îşi trimite hematiile încărcate cu elementul vital înspre fiecare celulă, înspre mine. Vreau să simt sinapsele pe care le face sistemul nervos al omenirii şi să înţeleg cum şi de ce le face. Vreau să simt cum organismul multi-uman îşi întinde mâna spre o nouă planetă pentru a culege fructul atât de necesar. Cunoaşterea asta…

Vreau să mă cunosc pe mine în general şi pe toţi ceilalţi în particular şi invers.

Vreau să absorb înţelegerea din tăcere şi liniştea din urletele de durere ale oamenilor stiviţi de fiare în fiecare clipă pe şoselele lumii.

Şi mai vreau să înţeleg muzica…